Dezbaterea privind inflația ridicată caută adesea să împartă vina între corporațiile lacome care cresc prețurile și lucrătorii care, pe bună dreptate, cer salarii mai mari.
Dar, oricât de mult le-ar plăcea multor analiști jocul de identificare a vinovaților, accentul ar trebui pus pe rezolvarea problemei.
În condițiile în care inflația de bază se încăpățânează să se situeze în jurul valorii de 5% în SUA și în zona euro, iar în Marea Britanie este semnificativ mai mare, de 7,1%, toate aceste economii se confruntă cu o dinamică nesănătoasă a raportului dintre salarii și prețuri.Creșterea prețurilor de către producători și companii i-a determinat pe lucrători să își apere nivelurile de salarizare. Se formează astfel o spirală salariu-preț.
În SUA, o lucrare recentă a lui Ben Bernanke, fostul președinte al Rezervei Federale, și a lui Olivier Blanchard, fost economist-șef al FMI, argumentează în mod convingător că un șoc al prețurilor la energie și alimente, alături de niveluri ridicate de cheltuieli pentru alte bunuri, a declanșat procesul inflaționist din 2021. Ulterior, acesta s-a extins la alte bunuri și servicii și la salarii, pe măsură ce toată lumea a căutat să își limiteze propriile dureri într-o lume cu cerere mare și locuri de muncă vacante record.
În Europa, accentul a fost inițial și mai concentrat pe energie, deoarece prețurile angro la gaze au sărit anul trecut. Și au făcut ca majoritatea angajaților să înregistreze scăderi semnificative ale salariilor lor reale.
Cu toate acestea, câștigurile lor în ceea ce privește salariile nominale au contribuit la creșterea prețurilor în întreaga economie, răspândind inflația pe scară largă. Acest lucru demonstrează că scăderea câștigurilor reale nu protejează neapărat împotriva unui șoc al prețurilor salariale dacă șocul inițial este suficient de mare.
Prin urmare, pe ambele maluri ale Atlanticului, nu există nicio îndoială că ultimele niveluri ale creșterilor salariale – 6% în SUA, 4,6% în zona euro și 6,5% în Marea Britanie – nu sunt compatibile cu reducerea inflației la 2%, țintele tuturor băncilor centrale importante. Potrivit Financial Times, aceste rate de creștere trebuie să scadă dacă se dorește domolirea inflației.
În ultimele zile, bancherii centrali au vorbit despre modul în care consideră că va fi rezolvat conflictul dintre salarii și prețuri. Jay Powell, președintele Fed, a declarat că majorarea salariilor se temperează față de nivelurile „foarte ridicate” de acum un an.
În condițiile în care ratele inflației globale sunt în scădere, „dorim ca acest proces să continue treptat”, a adăugat el, sugerând că timpul este un “mare vindecător”.
Isabel Schnabel, membru al consiliului executiv al Băncii Centrale Europene, a declarat că o anumită recuperare a salariilor ar putea fi „absorbită, în mare măsură, de marjele de profit ale firmelor, rupând astfel cercul vicios dintre salarii și prețuri”, deși a avertizat că, dacă majorările salariale vor merge prea departe, ar duce la o inflație mai mare.
Acestea sunt rezultate posibile. Dar, odată ce prețurile și salariile se împletesc, sunt greu de separat. Timpul nu mai este un aliat al băncilor centrale, iar lucrătorii nu sunt dispuși să devină generația de sacrificiu care suportă consecințele deciziilor lor greșite.
