Sartre nu cade de acord cu Hrușciov, Brejnev îl acuză pe Hrușciov, Ciu En Lai l-ar critica pe Tito, Tito nu se înțelege cu Stalin, Roosevelt umblă cu o bombă atomică sub braț, alo, domnu’ Roosevelt, strigă unul dintre mașiniștii mei, atențiune, atențiune, atențiune, e interzis cu bombe la bord, se stârnește o furtună oceanică iar Carl Sagan e de părere că întreaga noastră flotă oceanică, nesfârșita noastră flotă oceanică, se va confrunta cu un uragan conceptual de proporții.
Grupul de la Bilderberg cere o audiență la Președintele Republicii, adică la mine, cu voia dumneavoastră, vine și grupul de la Davos, vine și Clubul de la Roma, mai sunt o serie de cereri în audiență, în nume personal de la Vogoride la Ivan Turbincă, Ghilgameș, Batman, Harry Potter, Superman, Jedi, Godzila, Dracula, Picasso, Gauguin, Vangelis, Gagarin, mă rog, multă lume, ce să mai vorbim. Cum tăiem valurile către un nou viitor politic, incert și maiestuos, cade din cer ceva, vâjâie abitir, oamenii o iau la fugă pe puntea Republicii, sar de fapt de pe puntea o mie, pe puntea o sută patruzeci și doi, și așa mai departe, dar nu e o nouă cometă, nici pe departe. Nu sunt nici prețurile la benzină care cad simțitor de câteva zile încoace de vreme ce autostrăzile lumii au fost acoperite de valuri. E chiar Felix Baumgartner care vine, parașutat din spațiul cosmic, să ne aducă vești cutremurătoare despre fenomenele cosmice care se văluresc într-un ritm nebunesc. Dar lasă asta! Aflarea României e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent, e regăsirea aripilor. Spiritul liber violentează România părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui.
Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al României prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la România ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum România ar aştepta sosirea unui altuia.
Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, România se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?!
Asta e, lume fără de aripi, sicofanți și imaginari. Dar țara mea? E țara mea și n-o dau la nimeni. Vogoride nu mai știe ce să spună. Zibin la fel. Unul plânge, una plânge, e țara mea, draga de ea, dragostea mea. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al României. Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată.
Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup. Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea României trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează.