Ghici cine va fi Președintele României în anul 2028 (2)

Păi cine va fi? Uită-te la mine! Vorbesc serios. În anul de grație 2028, în calitate de Președinte al României, mă pun pe treabă la modul serios că e plină lumea de războaie vălurit și văluritoare! Războiul? Am pomenit ceva de război?! Dar e în plină desfășurare, se vede cu ochiul liber, nu trebuie să fii Președinte ca să-ți dai seama de asta. Dar dacă tot ești Președinte, atunci trebuie să ai grijă de poporul tău să nu-l doară, să nu moară, să fie ferit de pericole.

Dar poți tu, ca Președinte, să faci în așa fel încât să nu moară nimeni?! Păi dacă tu, ca Președinte, ești Comandantul Suprem al Forțelor Armate, cum mama mă-sii să nu-i înveți pe băieții să nu se arunce orbește într-un câmp de luptă necunoscut și să moară glorios, prostește de fapt, într-o banală ambuscadă pusă la cale de niște munteni de aiurea care se bat pe viață și pe moarte pentru munții lor, pentru caprele lor și așa mai departe. În aceste vremuri în care și un copil, cu un laptop bengos, te localizează oriunde ai fi, tu, ditamai Președintele României să nu fii în stare să-i aperi pe băieții noștri? Am citit interviul unui general care povestea cum a venit nu știu care lovitură meseriașă și i-a stâlcit una dintre mașinăriile de luptă. Așa a zis, generalul, cum mă vezi și cum te văd. Păi dacă eu eram Președinte, îl lăsam fără stele fără să clipesc.

Viața băieților noștri e neprețuită! Neprețuită! Războiul de astăzi este atât de complex și de complicat, hibrid, cum spun specialiștii în Arta Războiului. Dar pe mine, ca soldat, mă doare la bască de teoriile militare de la catedră sau de la popota generalilor, sau de la balurile ochioase unde Președintele e pupat în cur de tot felul de generali care nu au nici în clin nici în mânecă cu realitatea dură, tragică, periculoasă a războiului cel adevărat. Eu ca soldat sunt făcut harcea-parcea acolo, pe câmpul de luptă, pe bune, curge sângele din mine în valuri, mă doare tot corpul, mă zvârcolesc și, în cel mai bun caz, cinic vorbind, îmi dau duhul. Dar acasă mă așteaptă Președintele cu o medalie, fanfara, dacă e să aducă fanfară, cântă vitejește, niște oameni plâng pe bune și cam asta e. Așa e Istoria dintotdeauna.

Scena asta s-a repetat de sute de ani, în diverse feluri cu regi, împărați, secretari generali, președinți-dictatori, președinți-întemeietori și așa mai departe. Idealist vorbind dar și practic, ar trebui ca lucrurile să se schimbe. Deci, nu căutați în ranița mea de biet soldat ceva mai special, bastonul de mareșal, că asta e o prostie cât casa. Politica și Războiul sunt laolaltă, un flagel extrem de periculos pentru rasa umană, o spun cu toată convingerea. Sigur că nu ne facem bine, nu ne învățăm minte și vom face războaie încă multe mii de ani de-acum încolo dacă, între timp, din varii motive, rasa umană n-o ia peste cap nasol de tot. Dar când voi fi Președinte, voi ține seama de aceste gânduri care unora le vor părea cumplit de naive, de copilărești. Dar, repet și o susțin cu tărie, viața fiecărui om din țara asta este cu adevărat importantă! Nu sunt importante coroanele și jerbele depuse pe sicriul unde zace un soldat ucis de vanitatea politicienilor, generalilor de mucava, de orgoliul imperiilor care oropsesc astăzi țările mici într-un fel infinit pervers și extrem de încâlcit. Cum ziceam, sunt doar un biet soldat ceva mai special?! Poate sunt un soldat extraterestru, cine știe? Da, se vede de la o poștă.

De ce să ne ascundem după deget? Dar așa soldat cum sunt, zic asta, tu ca general viteaz, să nu-ți dai seama că ești folosit pentru a scoate din dispozitiv forțele inamice, înseamnă că ești pafarist clasa una, că ești ageamiu, că n-ai sânge în instalație, că faci de rușine nația asta și că nu meriți onoarea de a fi general. Și dacă un general adevărat, dar adevărat, citește aceste rânduri, atunci știu că-și va spune, cu mâna pe inimă, Bufnilă ăsta chiar e bun de Președinte al României. Așa cred eu, în sinea mea. Gândindu-mă să candidez la Președinția României, desigur, am studiat un pic istoria președinților de pe această mică planetă. Că e o planetă tare mică și neînsemnată. Noi o facem măreață și glorioasă printre stele dar, de fapt, ea este un fel de chiftea aruncată aiurea prin acest univers oceanic plin de tot felul de surprize nasoale. Dintr-odată, am intrat cu toții în cuprinsul unui val uriaș care ne va da cu poponeața-ns sus în final dacă ne prostim, dacă nu luăm seama, dacă ne lăsăm adormiți de propriile convingeri care nu pot fi adevăr științific, adevăr, care, la rândul lui nu e nici el adevărul-adevărat.

Despre război o să mai pomenesc în jurnalul meu de candidat la Președinția României că lucrurile s-au schimbat astăzi atât de mult încât războiul modern nu mai seamănă deloc cu războaiele din secolele trecute iar eu, ca Președinte, dacă nu înțeleg asta, atunci sunt un președinte de rahat și merit ca lumea să iasă în stradă și să mă dea jos de la putere în ce fel va dori ea. Puterea, Războiul, Politica, Poporul, Viitorul, Afacerile, Cultura, Distracția, Bolile, Neprevăzutul, Prezentul, oh, sunt mii și mii de subiecte fierbinți la care ar trebui să mediteze Președintele României. Dacă el o va lua razna, ambiționându-se să conducă lumea, să fitileze stârnindu-i pe ăia mici împotriva celor mari, sumețindu-se în van, desigur, va fi o țintă lesnicioasă pentru oricine de pe planeta asta mică, mică și neimportantă. Întotdeauna în istorie lucrurile au fost extrem de complicate. Unii conducători s-au dat mari și tari bazându-se pe popor.

E inutil, e ticălos, pervers și perdant, să bagi poporul în mișculațiile pe care le faci tu pe planeta asta mică de tot, să crezi că poporul te va urma când tu te afișezi cu granzii planetei pe care-i doare fix în cur de poporul tău și de tine. Poporul e o ființă fabuloasă, filozofic dar și practic vorbind. El are un simț ciudat, straniu, inegalabil să te simtă când o fofârlești, când improvizezi, când îl lași de izbeliște, când încerci să-l păcălești, să-l tragi în piept, să-i promiți marea cu sarea. Poporul Român, și nu o spun pentru că simt că-s român, e un popor extrem de special pe planeta asta mică, mică de tot. Istoria l-a bulit nasol de tot, l-a strivit, l-a călcat în picioare în toate felurile dar el, Poporul Român, n-a murit, frate, nici deloc. Păi dacă eu mă gândesc la istoria acestui popor, îmi zic uneori, băi, noi nu că suntem neguvernabili, noi știm să supraviețuim în orice fel de condiții neprielnice. Aici e atât de mult de vorbit că, dacă ar fi să mă pornesc, mi-e teamă că mă iau cu vorba și ratez dracului toate alegerile prezidențiale de acum și pentru o mie de ani înainte.

Ei, dar lasă, Poporul Român nu pierde nimic dacă Bufnilă nu ajunge în fruntea lui, să-și pună papion și smoching și să primească salutul forțelor navale de elită, de parcă ar fi la Cazinou și nu în fața unor bărbați teribili care, cine știe, s-ar putea să-și dea viața de-adevăratelea în războaiele care smintesc chiar în aceste clipe întreaga noastră planetă. Da, Poporul Român a știut să reziste în istorie într-un fel inimaginabil, călcat în picioare de mii și mii de năvălitori, drăcuit de tot felul de impostori, amăgit de tot felul de trădători. O să vorbesc despre Poporul Român în acest jurnal, așa cum văd eu lucrurile în felul meu. Și poate, cei doi, trei cititori sau cei o mie de cititori sau cei un milion de cititori care mă vor onora cu lectura lor, vor zice, cândva, băi, omule, da’ Bufnilă chiar ar fi fost foarte bun să fie Președintele României. Ah, cititorii, ah electorii, ah masele populare, ah poporul-electorul! Uneori îmi zic, ce visuri deșarte ai, Bufnilă.

Așa cum stau lucrurile în exact clipa de față, nu ai cum să pupi tu mărirea asta. Mărire? Așa, practic vorbind, să ajungi Președinte al României, ca să folosesc o expresie intrată în vogă, te-ai scos. Ai o grămadă de avantaje. Dai la pace cu partidele politice ale momentului, îi belești pe unii pentru ca mai apoi să-i aduci frumușel la adevărul tău, la vrerea ta, pe alții îi ridici și, pe urmă, trosc, dai cu ei de pământ, când le e lumea mai dragă. Păi, la ora actuală, asta e rețeta de succes a unui Președinte care s-a căpătuit și s-a căptușit din punct de vedere material așa cum scrie la carte. Așa a fost cu toți președinții pe care i-am avut noi până acum, dar cu toți, fără deosebire. Gândindu-mă la mine, că despre mine e vorba de fapt, în jurnalul ăsta aiuristic, eu vreau să vă spun că iubesc foarte mult oamenii acestui popor. Îi iubesc pentru că, de-a lungul vieții, oamenii acestui popor m-au învățat atât de multe încât pot să jur că dacă făceam șapte mii de facultăți și de universități, în țară sau aiurea, în Est sau în Vest, n-aș fi avut experiența de viață, dură, nemiloasă, tragică, ridicolă, magică, frumoasă, înălțătoare sau nenorocită, delicată sau bolovănoasă pe care o am, învățând atât de multe lucruri îngerești sau drăcești de la oamenii acestui popor atât de teribil. De ani și ani, de-o viață, stau de vorbă sau fac lucruri nemaipomenite cu oamenii din acest popor în care mă regăsesc, acolo, la grămadă, nu mai important dar nici mai prejos decât alții.