Baricada de la Inter reintră în actualitate ceva de speriat

Istoria se repetă, se vedeți voi numaidecât. Sau îmi răcesc eu gura de pomană?! Toată lumea din București ştia că mâinile dirijorului Ion Ionescu o pornesc haihui pe străzi şi că ridică fustele femeilor şi că le gâdilă, neruşinatele chiar în față la Teatrul Național.

Dar cum poţi să te superi pe nişte mâini? Am fi putut să ne supărăm pe dirijor, dar el alerga de dimineaţă şi până seara după nori să găsească simfonia ideală pe care o visa de ani de zile pentru un concert de zile mari oferit parlamentarilor români. Poate că ieşise dintr-o ramă miraculoasă sculptată de Vivaldi în anul de graţie 1579. Sau poate fugise dintr-o capitelă cioplită de Bronsardi în anul 1235 şi încastrată în Templul Iubirii din Mauna Lao de călugări necunoscuţi.

Dirijorul Ion Ionescu îşi îmbrăca surtucul ponosit şi-şi punea pe capul chel o căciuliţă împletită de domnişoara Margareta şi o lua la picior după nori, fredonând. Mâinile nu-l ascultau întotdeauna şi se desprindeau de trup hoinărind prin magazine şi prin baruri, pe Moșilor, pe Magheru, pe Dorobanți. Poliția Locală le-a arestat de câteva ori şi chiar le-a încătuşat, dar mâinile dirijorului s-au eliberat nu se ştie cum. Pescuind barbuni în apele Lacului Herăstrău, pictorul Phoebus a văzut cometa Galo şi a înţeles că mâinile dirijorului Ion Ionescu anunţau de fapt evenimente cosmice de vreme ce conturul lor se zărea foarte clar în coada cometei. Şi Rudolf, dirigintele poştei, vândută pe șest pedeliștilor, a văzut fenomenul şi l-a chemat pe groparul Bebe de la Cimitirul Belu să i se alăture.

Bărbierul Emil din Titan s-a dus şi el după ei şi l-a târât pe bulevard, la guvern, pe Puiu Agamemnon care era tot plin de spumă de bărbierit. Ne-am adunat cu toţii la Inter și am văzut norii colorându-se în fel şi chip şi am auzit o muzică fermecătoare coborând din inima lor. Și uite-așa am ridicat BARICADA. Aflarea Politicii e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează Politica părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film.

Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al Politicii prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Politica ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum Politica ar aştepta sosirea unui altuia.