Există persoane care funcționează bine în exterior, dar trăiesc cu o tensiune internă constantă. Își îndeplinesc responsabilitățile, sunt productive, organizate și rareori lipsesc de la obligații. Cu toate acestea, descriu o stare de neliniște de fond, o presiune continuă și dificultatea de a se relaxa chiar și atunci când lucrurile par sub control. Această experiență este adesea numită, informal, „anxietate funcțională”.
Deși termenul nu reprezintă un diagnostic clinic oficial, el descrie un fenomen real și tot mai frecvent în practica psihologică. Anxietatea funcțională se referă la o stare de activare psihologică persistentă care nu împiedică performanța, dar o susține cu un cost intern ridicat. Din perspectivă neuropsihologică, această formă de anxietate nu este lipsită de consecințe, chiar dacă nu duce imediat la blocaj sau retragere.
Cercetările arată că anxietatea este strâns legată de activarea sistemelor de alertă ale creierului. În mod adaptativ, această activare crește vigilența și capacitatea de a anticipa riscuri. Problema apare atunci când starea de alertă devine cronică. Studiile asupra stresului și anxietății indică faptul că menținerea prelungită a acestui nivel de activare este asociată cu epuizarea resurselor cognitive și emoționale, chiar și în absența unor simptome evidente de disfuncționalitate.
Un aspect central al anxietății funcționale este faptul că performanța devine mecanism de reglare. Munca, controlul și anticiparea sunt utilizate pentru a reduce incertitudinea și disconfortul intern. Pe termen scurt, această strategie poate fi eficientă. Pe termen lung însă, cercetările sugerează că ea menține sistemele de stres active și reduce flexibilitatea emoțională. Creierul rămâne orientat spre prevenirea erorii, nu spre recuperare.
Din punct de vedere neurobiologic, anxietatea funcțională este asociată cu o activare crescută a rețelelor de vigilență și cu dificultăți în dezactivarea acestora. Studiile imagistice arată că, în stări de anxietate persistentă, trecerea dintre rețelele de control executiv și cele de repaus este mai puțin eficientă. Această rigiditate explică de ce persoanele anxioase funcțional pot avea dificultăți în a se „opri”, chiar și atunci când nu există o solicitare externă imediată.
Un alt element important este relația dintre anxietate și recompensă. Cercetările sugerează că, în anxietatea cronică, sistemele implicate în anticiparea recompensei sunt adesea suprimate, în timp ce cele implicate în anticiparea pericolului sunt hiperactive. Această asimetrie face ca succesul să nu fie trăit ca satisfăcător, ci doar ca o confirmare temporară că „pericolul a fost evitat”. Astfel, performanța nu aduce relaxare, ci doar amână tensiunea.
Anxietatea funcțională este adesea invizibilă social. Pentru că persoana „se descurcă”, dificultățile interne sunt minimizate sau normalizate. În timp însă, această discrepanță dintre exterior și interior crește riscul de epuizare, tulburări de somn și somatizare. Cercetările longitudinale arată că anxietatea netratată, chiar și în forme aparent ușoare, poate contribui la deteriorarea stării de sănătate pe termen lung.
Este important de subliniat că anxietatea funcțională nu este un semn de ambiție excesivă sau de „perfecționism sănătos”. Ea reflectă o stare de adaptare prelungită la presiune și incertitudine. Din perspectivă clinică, diferența esențială nu este nivelul de performanță, ci costul intern al acesteia.
Confuzia apare atunci când anxietatea este evaluată exclusiv prin prisma funcționării externe. Absența blocajului nu înseamnă absența suferinței. Din acest motiv, anxietatea funcțională rămâne adesea nediagnosticată și neadresată, până când resursele sunt depășite.
Din perspectiva prevenției cerebrale, recunoașterea anxietății funcționale este esențială. Nu pentru a eticheta, ci pentru a înțelege că performanța susținută de tensiune constantă nu este neutră din punct de vedere neurobiologic. Creierul poate funcționa mult timp în acest mod, dar nu fără consecințe.
Anxietatea nu devine problematică doar atunci când blochează. Ea devine relevantă clinic atunci când menține organismul într-o stare de alertă continuă, chiar și în absența unui pericol real. Claritatea asupra acestui mecanism permite o abordare mai responsabilă a sănătății mintale, una care privește dincolo de aparența funcționării și ia în considerare sustenabilitatea pe termen lung.
Denisa Scripcariu, psiholog.