Cam de prin 2010 încoace, observăm o tendință tot mai mare de a vedea politica în termenii unui set de contrarii binare: democrație și autoritarism, liberalism și iliberalism, internaționalism și naționalism. De la intrarea rușilor în Ucraina, această predispoziție – o poveste a băieților buni versus băieții răi – a devenit și mai puternică. Azi, avem în față o situație bizară, plină de complexități și contradicții ce cu greu pot fi explicate.
În toată această narațiune, Uniunea Europeană joacă un rol deosebit. Blocul comunitar este văzut drept unul dintre băieții buni – susține democrația și liberalismul, două valori care sunt amenințate de Rusia, țara autoritarismului și a iliberalismului. Se spune peste tot că UE este întruchiparea cosmopolitismului, opusul naționalismului rus și al euroscepticilor.
Însă, în realitate, UE reprezintă liberalismul mai degrabă decât democrația și are la baza actului său fondator toate caracteristicile naționalismului, pe care acum le-a replicat la o scară mai mare, continentală.
Istoria proiectului european este problematică și nu-i ușor de argumentat. Dar, puțini „pro-europeni” știu că a început ca un proiect colonial (păcatul originar, i-am putea spune). Prima fază a integrării europene, din anii ’50, a fost menită să consolideze coloniile belgiene și franceze din Africa Centrală și de Vest, care aveau nevoie de o injecție de capital. După numai un deceniu, când Bruxellesul și Parisul și-au pierdut coloniile africane, cele șase țări care au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Economică Europeană s-au întors spre interior, făcându-se că nu-și mai amintesc de originile coloniale.
Astfel, narațiunea croită în jurul a ceea ce a devenit UE s-a concentrat mai degrabă pe lecțiile interne ale istoriei europene, iar comunitatea nou-apărută a fost imaginată ca un „sistem închis”.
Odată cu Tratatul de la Maastricht, din 1992, strategia de marketing gândită a fost să se exporte ideea unei Uniuni Europene libere și democratice, colacul de salvare pentru statele autoritare (ținta, fostele țări din Pactul de la Varșovia). În realitate, ceea ce a făcut de fapt UE a fost să limiteze suveranitatea în cele mai noi state membre. Pe măsură ce blocul s-a extins spre Est, aderarea unor națiuni ca Ungaria, România și Bulgaria a însemnat că suveranitatea națională și populară a acestor țări a fost imediat limitată.
În 2010, pe măsură ce UE s-a confruntat cu o serie de crize în cascadă, a ajuns să se simtă mult mai amenințată și, ca urmare, a devenit mai defensivă. După criza euro și altele care au venit în cascadă, blocul comunitar s-a văzut din ce în ce mai mult înconjurat de amenințări – un „arc de instabilitate” care s-a întins de la est la sud. În context, pro-europenii (ca președintele francez, Emmanuel Macron) și-au imaginat că s-ar putea uni pentru a deveni un al treilea pol în politica internațională, după SUA și China. Așa au apărut în piață concepte precum „suveranitatea europeană” și „autonomia strategică”.
Culmea ipocriziei este că pro-europenii resping în continuare tot ce ține de suveranitate, considerat a fi un concept depășit. De fapt, mulți afirmă că integrarea europeană presupune renunțarea la suveranitatea națională, menirea UE fiind să asigure tranziția spre o guvernare globală.
Dar, pe măsură ce crizele s-au rostogolit, iar UE a devenit tot mai defensivă, pro-europenii au început să îmbrățișeze ideea suveranității. De unde își imaginau că eliminarea granițelor era primul pas către o lume liberă, acum au ajuns să creadă că blocul comunitar are nevoie, de fapt, de o frontieră externă dură.
Între timp, „amenințările” geopolitice la adresa Europei au început să fie analizate în funcție de interesele personale. Astfel, dacă extrema dreaptă s-a concentrat pe chestiunea migrației, în special a musulmanilor, politicienii de centru, cum este Macron, vorbesc tot mai mult despre amenințarea la adresa civilizației europene din partea altor puteri, în special China, Rusia și chiar Statele Unite ale Americii. De aici și necesitatea unei „autonomii strategice europene”, care implică independența UE față de Statele Unite în termeni de securitate.
Cum a reacționat UE la conflictul din Ucraina
Răspunsul UE la războiul din Ucraina a fost total opus de reacția europenilor la alte conflicte din „vecinătate”.
De exemplu, Bruxellesul continuă să vadă un pericol în valul de migranți dinspre Mediterana, dar în același timp și-a deschis granițele celor care au fugit din Ucraina, oferindu-le un sprijin extraordinar.
PR-ul european zugrăvește Ucraina ca o țară care apără „valorile europene”, dar nu suflă un cuvânt despre drepturile minorităților, călcate în picioare de administrația de la Kiev, indiferent cum s-a numit ea din 2014 încoace. Iar românii din Herța pot depune oricând mărturii în acest sens!
Când vine vorba de Ucraina (sau, mai degrabă de războiul cu Rusia?!), UE își uită și principiile pe care le tot vântură. Francois Mitterrand, în ultimul său discurs ținut în fața Parlamentului European, afirma că „Naționalismul este război”. Azi, brusc, europenii îmbrățișează mișcarea ultranaționalistă de la Kiev. Ciudat, nu-i așa?! Mulți au arătat că națiunea ucraineană are o lungă istorie de antisemitism, care se întinde de la liderul său cazac din secolul al XVI-lea, Bogdan Hmelnițki, până la Stepan Bandera, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ambii sunt încă venerați în Ucraina.
Mai mult, din 2014 încoace, luptele din Donbas au fost conduse de Batalionul Azov, o miliție neonazistă integrată de Kiev în Garda Națională.
Politicienii de la Bruxelles spun că este firesc ca Ucraina să adere la Uniunea Europeană. Despre încălcarea drepturilor minorităților naționale, liniște totală! Despre neonazismul venerat la Kiev, la fel! Despre riscul ca Ucraina, odată ajunsă în UE, să devină o versiune mai mare și mai inspăimântătoare a Ungariei și Poloniei, nimeni nu spune nimic.