Recunoasteti ca va era dor de ozenistul cu gecuta de fochist? Tenismanul farfuriot a mai scos din el (ce prolific esti, scremutule!) niste zoaie evitate de oamenii zdraveni la cap – „nu-mi mai spune ce elucubreaza hapciupaliticul asta, ca ma enervez!“.
Fiind un tenisman de duminica, Popescu a vrut sa se puna bine cu zgura. Da, cu zgura poponauticii neomarxiste si anticrestine din Piata Victoriei. Asa ca a ars-o pe model finlandez. Popeskien ereticul a debitat ca „oamenii care fac copii sunt nemultumiti de viata lor.“ Nu fiti fraieri, nu puneti la suflete, ca-i dati satisfactie martianului cu chelie, incasator de meserie, care n-a fost in stare, in viata lui, sa nasca macar un titlu de ziar! Titluri de articole ratam cu totii. Mie mi se intampla des, fiindca ma concentrez pe continut. Doar escrocii pacalesc lumea incercand sa salveze articole moarte cu titluri vii. Dar titlurile cartilor (ale mele sunt, recunosc cu modestie, memorabile) si numele ziarelor esti obligat sa le imbraci in fracul maretiei. Popescu si-a botezat ziarul „Gandul“. Daaaa, uscaciunea, menopauza, agonia, flecustetul „Gandul“! Asta nu-i nume de cotidian central, ci de revista culturala stipendiata de primaria din Fetesti. Falimentul era anuntat din titlu. Pfuaaaiii, si ce nume curcubeice au pavoazat istoria presei noastre! „Arici Pogonici“, „Infractoarea roz“, „Luminita“, „Prostitutia“.
Apropo de prostitutie, aceasta mamica a presei romane, o sa va cadorisesc cu o povestioara despre marele pamfletar N.D. Cocea, pe care a istorisit-o Mihnea Gheorghiu, in cartea „Enigma din Strada Presei“. N.D. Cocea inchiriase doua camere la primul etaj al unui hotel din Sarindar, pentru redactia unei reviste „polemice si efemere, pe care o edita cu bani putini si obtinuti din cele mai nesigure surse.“ Publicatia „s-a stins la al patrulea numar, dupa ce pamfletarul – romancier talentat in ceasurile de tihna – isi platise niste polite restante la un mare afacerist din industrie si finante“. La inceput, N.D. Cocea „a fost surprins de circulatia exagerata a pasagerilor pe coridoare, pana a aflat ca portarul hotelului inchiria si odai cu ora.“ Intr-o zi, in timp ce corecta un text, N.D. Cocea a auzit „prin peretele camerei vecine zvonuri de amor, marcate cu scurte intrebari magulitoare din partea barbateasca. «Ai cui sunt ochisorii astia frumusei? A cui e gurita asta dulce? A cui e tatisoara asta?». Sacait la culme de galagiosul amorez cu ora, ziaristul a explodat: «tot nu s-a identificat proprietarul, domnule? Da un anunt la Obiecte Pierdute!»“.
Inca una buna din cartea „Enigma din Strada Presei“, ca doar nu credeati ca o sa-mi stric (enervandu-ma aiurea) duminica de burghez cu zevzecul de succes C.T. Popescu! Fraierul a fost doar un pretext pentru povesti frumoase. Niste profesori cunoscuti de la Oxford au fost invitatii lui Hitler, la Berchtesgaden. Dictatorul s-a apucat sa omagieze „nobletea rasei care l-a dat lumii pe Shakespeare, cel care a demascat viciile evreului Shylock intr-o piesa al carei titlu il uitase, probabil fiindca se petrecea la Venetia si nu dorea sa se amestece in treburile interne ale lui Mussolini“. Fortand o gluma, Hitler a concluzionat: „Shakespeare a fost un mare scriitor german!“. Fiindca era cam riscant sa il contrazici pe Hitler – mai ales in sanctuarul sau nazist! – un profesor de la Oxford a umblat la cutia cu spirit. „Mein Fuhrer, aveti perfecta dreptate. Trebuie sa admiteti totusi ca traducerea lui in engleza este demna de toata lauda!“
