Vasile Ianul, nababul devorat in propriul basm

As vrea sa citesc, azi, maine, poimaine, articole despre Ianul, scrise de ziaristii care l-au muls, intre ’90 si ’95. Nu vor aparea. L-au uitat de cand traia, de cand ajunsese in mizerie. La fel au procedat si destui presedinti de club si antrenori, care, in primii ani de dupa revolutie, il preluau cu temenele de la aeroport, il duceau in centru si il imbatau, ca sa-l curate la poker. Era o gasca buna, Ianul.

Ca ziarist, eu n-am avut de-a face cu el. L-am cunoscut altfel. Intr-o seara de primavara, din ’84 sau ’85, a venit la noi in casa. „Doctore, i-a zis lui tata,  m-au adus la Dinamo! De maine, sunt sef la sectia de fotbal. Inca nu mi-au dat casa. M-au cazat peste drum de tine, la Hotel Bucuresti (azi, Radisson, n.m.)”. Pe vremea aia, eram innebunit dupa fotbal. N-am incercat sa obtin niciun avantaj, macar un abonament la tribuna 0, pentru mine. Cu tupeu de adolescent, l-am rugat „sa-l luati pe Vaidean!”, o extrema de la Brasov, crescuta la Fagaras. Dupa vreo 3 luni, intr-o duminica, pe la pranz, iar ne-am trezit cu Ianul la usa. „Doctore, imprumuta-mi o sticla de whisky si un cartus de Kent, ca ma duc la Pitesti si am uitat de arbitri!”. Tata mi-a spus atunci o poveste extraordinara. Se stia cu el  din anii ’70, nevasta lui Ianul fiind stomatoloaga. Impreuna cu Fanus Neagu si Mircea Micu se intorcea de la nu stiu ce adunare sau adunatura culturala, tinuta la Iasi. Tata, in masina cu scriitorii, Ianul in Lada lui Combi, cu portbagaj incapator, rusesc. S-au oprit la un han. Ianul s-a apucat sa comande si pentru musteriii de la alte mese. A improvizat o nunta, asa a avut el chef. Nota sarea bine de cateva mii de lei. Spre sfarsit, l-a invitat pe tata la masina, sa-i arate cum plateste. In portbagaj, aruncase neglijent  vreo 10-12 pungi de hartie jegoasa, maronie. In fiecare punga erau cate 10 teancuri de 10.000 mii de lei. Peste un milion, suma imensa, pe atunci. Bani de transferuri, la Poli Iasi.

Dupa revolutie, l-am vazut pe Ianul de 3 ori, fara sa ma bag in seama cu el. Prima data, la piscina Hotelului Bucuresti, prin ’91-’92. Era in voga. Avea vreo 10 chibiti in jurul lui si se invelise cu un urias  prosop alb. Parea un patrician obez. A doua oara, la Casino Berlin. Juca Blackjack la masa privata si arunca fisele in functie de inspiratia lui cromatica. Nu-l interesa valoarea jetoanelor. „3 verzi pe prima boxa, una rosie pe a doua, 4 galbene pe a treia…”.  Normal ca a pierdut tot. Banii ii tinea masorul de la Dinamo, intr-o geanta diplomat. Ultima oara, l-am intalnit, in ’99, in biroul unor prieteni din fotbal. Avea camasa transpirata, pantalonii mototoliti, iar teaca de stofa care acopera slitul era descusuta. Miliardarul in himere deprinsese alfabetul ruinei.

Pentru mine, Ianul va ramane un nabab devorat in propriul basm. In final, am o rugaminte pentru meschinii si maniosii care vor incepe cu idiotenii gen „evoci cu duiosie un inconstient care a delapidat, hau-hau, bau-bau!”. Caramba, hai, uscheala unde s-a rasturnat caruta cu deontologi!