O banană „înrămată” cu bandă adezivă a fost vândută cu 120.000 de dolari, la Miami. Lucrarea îi aparține lui Maurizio Cattelan. Ce au înțeles ziaricii și intelectualii de pe facebook din „banana de artă”? Că a crescut prețul bananelor, că banana era de la alimentara, că banana se va strica și că banana nu face atâția bani.
N-a vândut nimeni nicio banană. Un impresar a (re)poziționat un artist. Există agenți, curatori, galeriști (eu simplific și îi numesc impresari) care vând tablouri care încă n-au fost pictate. Ideea transmisă e „dacă artistul a vândut cu 120.000 de dolari o banană, vă dați seama cât costă o sculptură făcută de el?” Pe ziarici și pe feisbucari îi surprind niște trucuri vechi. În America, șmecheria asta se numește „Artă efemeră și flotantă” și se practică de zeci de ani. Nu se mai vorbește despre galerii de artă și tablouri, ci despre spații și traiectorii. Impresarul bagabont și Cattelan n-au vândut o banană. Au vândut o traiectorie. Iar un critic la fel de escroc ar putea scrie că „lucrarea trebuie interpretată ca o intersecție a toamnei cu sexualitatea.” Am și un titlu. „Penisul lui Terente încovoiat sub asfințitul vegetal”. În anii ’80, Julian Schnabel a lipit pe un panou niște farfurii mânjite de mâncare. Iar Basquiat a umplut zidurile din New York cu inscripția SOS sau așa ceva, care însemna Same Old Shit. Cea mai scumpă lucrare a lui Basquiat s-a vândut cu 110 milioane de dolari. O măzgăleală, aș zice, dacă n-aș ști cât au muncit impresarii să-l poziționeze pe piață. Și Andy Warhol pe patul din atelier. Adrian Ghenie e cu zece clase peste Basquiat. Are impresari, are și talent, are și tehnică. Dacă mă întrebați pe mine, Ghenie este cel mai important român în viață. Cea mai scumpă lucrare a lui a fost una de 10 milioane de dolari. Dar e scandalos de tânăr – 42 de ani. Ghenie ia 16% din prețul unui tablou vândut.
La nivelul ăsta, 120.000 de dolari înseamnă deschiderea la poker. Geambașul de artiști i-a dezgustat pe nepricepuți („vreau să atragem dezgustul întregii lumi”, i-a zis Picasso lui Kahnweiller, impresarul cubiștilor), a creat un curent (e pretențios spus) și l-a convins pe colecționarul miliardar că și-a cumpărat un loc în istorie cu o sumă ridicolă.
Totul s-a schimbat în artă. Un tablou proaspăt, făcut de un artist „virgin”, pe o temă hapciupalitică, a ajuns să concureze, ca estimare, capodoperele „curvelor bătrâne de la Luvru”. Muzeele din Europa au Renașterea, iar America trebuia să le dea la mir cu ceva. Cu expresionismul abstract, cu Pop-Art și cu ce-o mai fi acum, fiindcă arta a prins viteza știrilor din presă. Dacă pleci câteva zile în vacanță, nu te întorci relaxat. Te întorci depășit.
Carol Quintul s-a aplecat să-i ridice pensula lui Tizian. Maestrul venețian avea 85 de ani, iar Împăratul se temea că pictorul va muri înainte să-i termine portretul. În viitorul apropiat, un pictor indian sau sirian, care a studiat Istoria Artei uitându-se la meciurile de box ale lui Mike Tyson, îl va mușca de ureche pe Trump și va sparge piața de artă. Vă dați seama ce s-ar întâmpla dacă un impresar ar convinge-o pe Greta Thunberg să intre pe felie? Activista ar desena o pisicuță, că mai mult n-o duce mintea, iar impresarul ar pretinde că expune o hermină nimicită de poluare. Licitația ar începe de la un milion de dolari. La a treia strigare ar fi ușor cinci milioane.
