In aceste zile, televiziile rateaza cel mai izbutit reportaj. La Bucuresti, e o toamna ca arca unui amurg de iulie intr-o poiana de pe Valea Prahovei, iar cameramanii sunt trimisi sa-i filmeze pe Dan Diaconescu, Ponta si Videanu. Proasta investitie in aparatura! Dar n-avem ce face.
Neglijam reverenta solara a sfarsitului de septembrie si ne intoxicam in fata televizorului. Nu ne uitam pentru ca ne intereseaza, ci pentru ca ne costa. Factura o platim cu aerul care ocoleste plamanii nostri. Ecranul televizorului creste, e mai mare decat peretii, a ajuns sa acopere fereastra si nu mai vedem toamna de slutenia acestor zevzeci repetabili. Ca sa apreciem o asemenea revarsare de miresme, arome si ispite ar trebui sa fim oameni intregi. Stim (aproape) toti sa recitam „a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta” (Nichita Stanescu), „niciodata toamna nu fu mai frumoasa sufletului nostru bucuros de moarte” (Tudor Arghezi). Asa, si mai departe? Sunt doar inceputurile unor poezii. Mai departe, emotia si memoria sfarsesc mai repede ca lumina de toamna. Suntem niste bucati. Bucati de monstri industriali, bucati de politruci, bucati de nevroza.
