Am fost la spectacol de balet. La cat de priceput sunt, era sa scriu ca am fost la patinaj. Si daca tot am alunecat pe gheata conexiunilor tampite, sa va arat cum a definit Fanus Neagu hocheiul, in cartea „Cronici afurisite”. „Nu inteleg de ce baietii aia trebuie sa se urce pe patine, cand au chef de bataie. Maine, poimaine vor cere cai, si n-avem.” Si cum povesteam, eu mai mult cu filarmonicile decat cu baletul. Enrico Macias, Patty Pravo, Lucio Dalla. Cum, astea nu sunt filarmonici? Atunci mai da-i incolo si pe rockeri!
Cateva observatii despre spectacolul dat de Bolshoi si despre publicul roman. Incep cu Bolshoi.
Rusii au venit doar cu starurile (opt artisti), nu i-a interesat desfasurarea de forte, au venit fara efecte scenografice care presupuneau costuri, au venit sa ne incerce putin. Decor – zero, balet pur, stele urcatoare. Insist – opt solisti de la Bolshoi! Din ce am auzit eu, am trecut (la limita) testul si se vor intoarce cu „trupa largita” – folosesc termeni improprii, v-am avertizat ca nu ma pricep. Au fost opt sau noua numere „pas de deux” (doar un el si o ea pe scena) si un „solo” (cu „solo” asta chiar am sarit si calul, si camila, si magarul) in amintirea lui Nureev. Teme variate – de la un motiv folcloric gruzin la Don Quijote.
Valoarea artistilor o voi caracteriza cu o intrebare. Credeti ca lui Aurel Vlaicu i-a fost usor? Pluteau fetele, pluteau, lebedele nu zboara, dar balerinele zburau, zburau. „Eu nu sculptez pasari, eu sculptez zborul”, zicea Brancusi. M-am concentrat sa prind plutirea si nu stiu daca am decolat de pe aeroportul bunelor intentii. Pentru sugestia de zbor e mai expresiv limbajul mainilor decat al picioarelor. Ca sa ridice balerina, partenerul o apuca de brat sau de incheietura, pentru a lasa palmele sa vorbeasca. Si palmele rotitoare chiar vorbesc, balerina pare sa aiba trei capete. Iar publicul ingrat sau ignorant aplauda elementele acrobatice si omite gratia acestor artiste care au monturile degetelor de la picioare tocate precum Maradona si se ridica de la pamant ca Aurel Vlaicu. Antrenamentul lor (i se zice studiu) e o chestiune de zece ore pe zi. De aceea am o rugaminte: nu mai confundati balerinele (fusiforme) cu dansatoarele (planturoase) pe care le-am cunoscut noi prin spelunci, imediat dupa revolutie. Nici dansatoarele nu-s de neglijat, dar nu sunt artiste. Unele s-au realizat in Occident, bravo lor! In anii ’90, Romania macar exporta dansatoare. Astazi exporta femei de serviciu.
La sfarsitul spectacolului, in mijlocul scenei a aparut un cos cu flori si la difuzoare s-a auzit ca „e din partea ambasadorului rus, aflat in sala.” Cosul era modest, de 100 – 200 de lei. Dar mesajul era important. „Baieti, suntem aici!” Nimic bolsevic. Trufia /mitocania oricarui imperiu.
Voi incheia cu publicul. Organizare impecabila, icre negre si sampanie la loje, bilete scumpe, dar nu inaccesibile, intre 350 si 500 de lei. 4000 de oameni intr-o sala de peste 6000, dintre care cel putin 1000 la protocol. La Metropolitan Opera din New York, biletul n-ar fi costat mult mai mult (300 – 400 de dolari), dar ar fi fost cererea tripla in raport cu numarul de tichete scoase la vanzare. La noi nu s-a umplut Sala Palatului, dar se va umple la pastramioara sensibila Fuego si la cozonacul cu sorici Horia Brenciu. In timpul spectacolului am vazut si adulti infantili. Se plictiseau, isi numarau like-urile de pe facebook, nu le pasa ca lumina telefoanelor deranja. Iar dupa ce ii atentiona cineva, incepeau sa filmeze „pas de deux” cu smartphone-ul, desi era interzis. Ca sa fiu in nota lor, va anunt ca printre infometatii de balet s-a numarat si Oana Roman. Pacat ca organizatorii n-au invitat-o si pe ea sa leviteze, ca s-ar fi rupt scena de aplauze.
