Un reporter sentențios (Alex Dima) de la PROTV a terminat o știre – manifest declamând: „în manualele de Medicină ar trebui inclusă și o lecție despre omenie”. Avea dreptate. Și nu doar o lecție despre omenie ar trebui să existe, ci un an sabatic dedicat omeniei. Dar nu la Facultatea de Medicină, ci la Facultatea de Drept. Iar Medicina ar avea nevoie de un ministru care a terminat – ce revelație! – Facultatea de Medicină, nu școala de contabili. Domnul Vlad Voiculescu a făcut MagicHome, MagicCamp și alte minuni. Când auzi Magic, te gândești la vraci, la fachiri, la tot felul de leacuri, nicidecum la Medicină.
Toată societatea s-a instalat în specificul național: ciorba. Lupta politică și Presa, Justiția și Medicina, Cultura și Învățământul au devenit niște meciuri de polo jucate în ciorbă. Mai rău e că avem și scafandri în ciorbă, iar aceștia scot de acolo comori pentru uz personal. Să luăm (să revenim, ca să fiu corect) cazul SNSPA. La Ștefan Gheorghiu de tip nou, problema nu sunt neapărat cursanții. Pe ei îi minte Statul Român că SNSPA este o instituție universitară. Problema SNSPA sunt profesorii. 90% dintre aceștia predau materii pe care nu le-au absolvit. Ingineri și medici predau „Științe politice”, istorici predau „Psihologie socială” sau „Sociologia Alegerilor.”
Iar domnul profesor Vasile Dîncu, altfel sociolog pe bune, a publicat, în urmă cu șapte – opt ani, un sondaj pentru niște alegeri din Basarabia. A greșit doar cu 20%. Și noi ne mirăm că presa nu dădea nicio șansă înjghebării politice AUR, care a luat 8%. 20% înseamnă de două ori și jumătate AUR.
Cazul – oglindă pentru SNSPA este chiar domnul rector Remus Pricopie. A absolvit Facultatea de Chimie, a făcut un masterat în altceva și un doctorat în cu totul altceva. Firește că a fost și ministru al Educației, firește că e și deștept.
Iar când nu merge ceva în România, și nu merge nimic, dăm vina pe Ceaușescu. Cel mai ușor e să faci anticomunism la seral. Zidul Berlinului a existat 28 de ani, din 1961 în 1989. Noi îl înjurăm pe Ceaușescu de 32 de ani. În a doua jumătate a secolului trecut, cel mai viu oraș din Europa nu a fost Hamburg, nu a fost Amsterdam, nu a fost Londra, nu a fost Paris. A fost Berlinul de Vest. În cartea, scoasă la RAO, „Spectatorul unei vieți fascinante”, Frederick Forsyth (pilot al RAF, corespondent extern pentru Reuters și BBC, spion MI6 și autor al cărților „Ziua Șacalului”, „Dosarul Odessa”, „Câinii războiului”) scrie că, între 1961 și 1968, „în umbra amenințătoare a Zidului și conștient că ar putea fi înghițit într-o singură noapte de căpcăunul de la Moscova, Berlinul de Vest a petrecut cu pofta unui osândit la moarte. A fremătat de lumină, căldură, voie bună și râsete”. Berlinul de Vest era o enclavă în RDG, împărțită în trei sectoare de ocupație (american, britanic și francez) și era înconjurat de 22 de Divizii ale armatei sovietice, care puteau năvăli oricând. Dar nemții din Berlinul de Vest au știut să trăiască.
De 32 de ani, românilor li se amintește mereu că nu au voie să se bucure de nimic. Unii dintre ei au murit. Au murit nefericiți, normal că nefericiți. Iar cei care au supraviețuit nu înțeleg pe lângă ce trec.
