A început școala, așa că avem un profesor nou. Îl cheamă Cristian Tudor Popescu și ne învață cum să ne creștem copiii. E același pedagog care a zis, în septembrie 2017, că „oamenii fac copii când se plictisesc de viața lor.” Replică de pogresist defazat. E în trendul ideologic, e și el neomarxist, la aproape 70 de ani.
O să vă povestesc un episod încețoșat din viața ozenistului mistuit de vocație didactică. În urmă cu 15 – 20 de ani, Vadim Tudor a scris o chestie jegoasă. Nici nu mai contează dacă era adevărată sau nu. Eu cred că nu era. Vadim ciupise istoria de la alt ziarist, Ion Marin. „Adevărul” avea doi pamfletari bunicei – Ion Marin și Cristian Tudor Popescu. Ion Marin a fost un ziarist mai talentat decât tenismanul în gecuță de fochist, dar era insubordonabil intr-o institutie controlata. Așa că marele combinagiu Dumitru Tinu l-a îndepărtat pe Marin, preferându-l pe Popescu. Ion Marin i-a spus lui Vadim că pedagogul Popescu și-ar fi bătut fiul în redacție, pentru că acesta i-ar fi luat un hamburger din mână. Omul care ne învață cum să ne creștem copiii a răspuns așa, după mulți ani: „Când Vadim a spus că mi-am lovit până la sânge copilul de doi ani (DOI ANI!, n.m) pentru că mi-ar fi luat un hamburger din mână, am uitat de toate regulile deontologice ale jurnalismului pe care mă încăpățânez să le reamintesc și l-am prevenit public, la televizor, pe individ să se ferească să ajungă cu mine într-un loc îngust și fără badigarzi”. Deontologule, eu nu dau un cartof bărbierit (care seamănă cu ce vezi matale în oglindă) pe deontologeală, fiindcă n-am câștigat nimic din ea. Tu ai fost asociat cu Dumitru Tinu și ai făcut bani din deontologeală. Până acolo ai mers cu ipocrizia. Dar îți dau dreptate pe segmentul „să se ferească să ajungă cu mine într-un loc îngust și fără badigarzi”. Și nu ți s-a întâmplat nimic după ce ai amenințat ca un smardoi. POPESCULE, ÎȚI DAI SEAMA CUM L-AR LINȘA PRESA PE UN OM CARE TE-AR AMENINȚA CUM L-AI AMENINȚAT TU PE VADIM? Sunt sute de oameni publici, pe care i-ai împroșcat cu piftia unor rânduri fetide, fără ca ei să-ți răspundă la mizerie cu mizerie.
Ai izbit în oameni căzuți și mai dai lecții de viață, Popescule? Tu n-ai trăit niciodată, dar dai lecții de viață? Viața ta e viață? Să urășți succesul – asta înseamnă viață? Ai plesnit cu bătătorul de covoare (care crezi că e rachetă de tenis, însă-i pixul tău) în succesul de orice fel – național, financiar, politic, sportiv, cultural. Și tu ai avut succes material și nu e vina nimănui că ai ratat șansa de a-l trăi. Tu n-ai criticat oameni, Popescule! Tu ești primul pamfletar care a urât viața. Un om cu bani și talent scrie despre Capri și Florența, despre Saint Paul de Vence și Saint Jean Cap Ferrat, despre Faraglioni din Italia și Les Calanques din Sudul Franței. Și, până la urmă, ce talent ai tu, Popescule? „Talent scriitoricesc aproape nul, mai degrabă un abces nechiuretat la timp” – așa te-a rezolvat Fănuș Neagu, în „Jurnal cu fața ascunsă”, volumul I. Eu credeam că ești un ziarist puțin peste categoria „așa și așa”, dar ești la nivelul lui Cartianu. Nu întâmplător, tu și Cartianu ați condus „Adevărul”, vechea „Scânteia”. Voi încheia cu alt mesaj pe care ți l-a transmis Fănuș Neagu. „Îl asigur că ori de câte ori va ieși la drumul mare ca să pocnească în podul palmei sau de cărămida frunții pungi de hârtie despre care el crede că fac ca tunul, în loc să meargă să se spovedească semenilor săi din tufișurile și boscheții de mahala jegoasă, se va găsi cu siguranță cineva care să-l izbească în tâmplă cu mistria adevărului care n-a fost niciodată scânteie”.
Auuuu, ce-ai pățit, Federer de fundul curții unde și-au făcut muștele împărăție? Doare rău, nu, doare rău?
