Ma intreaba cititorii mei, doi, maximum trei, de ce nu scriu nimic despre meciul cu Serbia. Pentru ca priceputii din FRF n-au organizat un spectacol cu majorete, inainte de intonarea imnurilor. Iar la sfarsit, ar fi fost frumos sa aflam ca majoretele erau niste travestiti, ca sa fim si noi pe traiectoria europeana. Despre ce fotbal sa scriu, cand vad ca Dinamo a ajuns sa schimbe doi antrenori intr-o zi? Iar ziaricii, dragutii de ei, pun intrebari candide – „Oamenii astia n-au si ei putina onoare?” Onoarea nu e multa sau putina. O ai sau n-o ai.
Tot despre onoare, despre onoarea perisabila, negociabila si in gramaje neglijabile e vorba si in politica, si in educatie, si in societate. Pe vremea Renasterii, oamenii traiau ca in tablouri. Cand scria Balzac, lumea traia ca in literatura. In secolul trecut, lumea incerca sa traiasca si uneori chiar traia ca in filme. Astazi, traim ca in moda. Nu mai stiu cine a zis, dar era baiat destept, ca moda e o escrocherie cu pretentii de arta, care ne face pe toti, indiferent de varsta, sa ne uitam cu jena la pozele mai vechi de zece ani. „Ia uite cum eram imbracat! Purtam ciorapi albi. Si sacou larg!” N-aveam noi nicio vina. Asa era uniforma mondena a perioadei. Credeti ca maimutoii care umbla cu gleznele goale vor fi mandri cand se vor revedea in fotografii?
Ultima moda in politica e sa spui ca a costat foarte mult referendumul – vreo 45 de milioane de euro. Nu e mult. Trebuia sa coste un miliard si sa treaca pragul. 45 de milioane – aproape gratis. Gratisul costa mai mult, in timp. Eu am simtit-o, in alte situatii, pe pielea mea, dar am avut noroc, iar gratisul nici macar nu m-a zgariat. Pe altii i-a taiat. Unii au ramas si cu cicatrice. Dragnea si Tariceanu vor avea cicatrice politice. Boicotangiii vorbesc deja despre legalizarea „ierbii” si despre adoptii. Si, bineinteles, continua lupta impotriva coruptiei. Foarte bine. Cea mai grava forma de coruptie este pedofilia. Referendumul ar fi salvat doua generatii. 45 de milioane sunt o suma mica in raport cu sutele de milioane investite in propaganda pentru o educatie paralela. Nu privata, paralela. Singurul moment inspirat din invatamantul nostru postcomunist a avut loc in ianuarie 1990. S-a rupt prima pagina din manual, cu poza lui Ceausescu, s-a scos practica in productie din licee si s-a umblat la istoria ultimei jumatati de veac. Mai era putin de lucru la geografie – avatarurile URSS, RDG si ale Iugoslaviei – si gata, ca matematica nu face politica, iar literatura are aceleasi valori, in ciuda scandalurilor de dupa 1990, cand am fost asasinati cu optzecistii prosti (aia buni publicasera si inainte), „Cercul de la Sibiu”, „Scoala de la Targoviste, Fracturistii s.a.m.d. Toate izmenelile astea luate la un loc nu fac cat cea mai proasta pagina a lui Eugen Barbu. Scrisa de el sau din biblioteca lui. Si biblioteca lui Barbu are o poveste frumoasa si trista. In anii ’70 – ’80, erau trei anticari importanti in Centrul Capitalei. Unul – betiv, ceilalti doi turnatori la Securitate. Veneau la om in casa pentru achizitii si pe urma il cantau la organe. Multi indezirabili au fost arestati in urma acestor denunturi. Dar in comertul cu cartea, delatorii erau straluciti. Stransesera multe volume vechi, in coperte de piele, ca in anticariatele din Occident, unde anticarii nu pierd vremea cu „albitura” – carte mai noua de 100 de ani. Vrei „albitura”, te duci la buchinisti. Despre cei doi anticari – meseriasi, dar sifonari – se povestea ca erau oamenii care cumparau pentru Eugen Barbu, care avea, potrivit folclorului, o biblioteca in valoare de doua milioane de lei. La zvon se raspunde cu zvon, asa ca a lansat si Barbu unul: „Dom’le, nu face doua milioane, dar un million si jumatate tot face!” Dupa moartea lui Barbu, sotia lui, actrita Marga Barbu, a vandut biblioteca, pe bucati. La un pret total acceptabil. Adica a obtinut o medie intre preturile de negustor si preturile de colectionar.
