În anii ’80, Ceaușescu făcea industrializarea, golise satele, apăruseră țăranii de oraș, iar cea mai batjocorită categorie socială era țărănimea. Ideea ni se inoculase și nouă – pionieri, uteciști și ce mai eram. Dar nu ne îndoctrinaseră școala și televiziunea comunistă, unde țăranul era preamărit pe versuri ce păreau scrise de Dolănescu în timp ce-l calcă roata de tractor. Țăranul devenise victima folclorului urban, subtil controlat de aripa inteligentă și invizibilă a Securității. Glume cu muncitori și membri de partid normali nu auzeai. Dar duduia producția de bancuri cu milițieni și cu jigniri la adresa țăranului.
Foarte puțini țărani rămași la ei acasă erau în PCR, Securitatea nu prea avea ce să facă prin sate, așa că „țăran” devenise aproape sinonim cu prost. Făceam glume la școală. Puneam mâna pe umărul unuia și behăiam: „Lenin a spus – sprijiniți-vă pe țărani!” Iar ăla răspundea. „Tot Lenin a spus: sprijiniți țăranii!” Dacă venea un coleg îmbrăcât mai prost la un party (ceai sau bairam), se zicea „ia uite-l și pe țăranul ăsta, ce cămașă are!” Cel mai distractiv era când ne jucam de-a fotbalul. „Așa se pasează, bă, țărane?” Sau când era un 11 metri (7 metri în curtea școlii) și începea să numere pașii băiatul care trebuie să tragă. „Așa merge mă-ta la piață, bă, țărane?”
Pe țăran l-au rezolvat securiștii de nu și-a revenit nici până azi. După venirea lui Băsescu la Putere (l-am votat în 2004, atât m-a dus pe mine capul), s-a atacat la un nivel superior. Încercatul matelot a declarat, chiar în anul în care au ars bebelușii din Maternitatea Giulești, că medicii pot să plece în străinătate – nicio pagubă. Important era să nu plece aitiștii. Daaaa, pierdere grea! Aitistul reprezintă amestecul ideal de inteligență artificială, prostie naturală și propășire anticulturală.
Dar Băsescu a fost junior când a jignit medicii. După Colectiv, purtător de steag împotriva doctorilor a fost un băiat de ONG și de turnător la Secu, căruia HBO i-a dedicat un film.
De când cu molima Corona, sunt glorificate ONG-urile, care ne salvează. Întâi au fost tocați patronii români, dar despre ONG-uri – mucles, blat, fermoar la plisc. Acum, oengiștii au prins viteză și întreabă „dar ce, un ONG e un balaur?” Nu, fiindcă balaurul e răpus în basme. ONG – ul e o creatură cu chip angelic, o societate mai cu moț, un copil de bani gata al afacerilor, care nu dă socoteală în fața Statului.
În fine, preoții. Orice turbat furajat cu moarte albă în Centrul Vechi are dreptul să înjure preoții pe centurile de socializare. Pe vremea comunismului, spovedania se făcea la miliție sau la Secu. După 2000, am fost îndemnați să mergem la niște dudui care au terminat facultatea de Psihologie – nouă examene din opt broșuri. Am prins o dată, la o masă, o psihopupu din asta. Și i-am zis că mai bine s-ar certa cu coafeză ei, fiindcă îi țesălase părul de avea capul cât o cutie de clăpari. Azi, trebuie să-l ascultăm pe speaker-ul motivațional. Un speaker motivațional știe și care-i treaba cu globalizarea, și cu sufletul. Iar neomarxiștii se simt mântuiți după ce îl ascultă pe speaker-ul motivațional explicând cum stă șmecheria cu democrația sau cu anxietatea socială pe timp de Coronavirus. Democratic, de pildă, este să tragi pe nas, în Centrul Vechi, și de Halloween, și de Crăciun. Și tot democratic este ca un hapciupalitic care se îmbracă în hanorac – și la înmormântări, și în noaptea de revelion – să râdă de domnii care poartă pulovere en coeur. La nunți, hapciupaliticul nu apare în hanoracul inflamabil din cauza igienei precare, fiindcă el nu știe pe nimeni care s-a însurat, căsătoria fiind un obicei învechit și rușinos.
