În această săptămână, tot ce înseamnă presă ar trebui să povestească despre echipa noastră națională de la mondialele din Mexic. La începutul lui iunie 1970, România a fost la Guadalajara.
Nu era Daciada planetară de acum, se calificau la turneul final doar 16 țări. România s-a numărat printre acestea. Recunosc că sunt subiectiv. M-am născut în noaptea meciului România – Anglia, de la Guadalajara, când 40 de milioane de ochi apoși se mințeau că locuiesc sub pervazul unui sombrero. Au fost mulți scriitori și ziariști la Guadalajara. Cele mai frumoase fraze dedicate Guadalajarei le-a lăsat Eugen Barbu, în romanul Ianuș, apărut postum. „Amiaza mexicană era o imensă mumie imemorabilă, cum zicea Proust”. „A luat cuvântul și baba aia turcească de Sir Stanley Rous (președintele FIFA, n.m.), un tip de albinos gras și flasc, care jucase arbitrii pe degete la Londra în ’66 și îi făcuse pe englezii săi campioni mondiali”. „Mici petarde explodau sub palmieri, se dansa bamba sau jarana, ghitarele mariachișilor, care arătau ca niște ciocli, umpleau aerul de o bucurie mai degrabă paranoică. Se aruncau ghirlande de flori peste mașini și fluierele din lemn de trandafiri, din care ieșeau sunete ascuțite, mă asursizeră”. Fetele din hoteluri „aveau ceva ce mă înduioșa secret, pentru că mă simțeam străin și sosit prea târziu aici”. Pentru mine, Guadalajara se redescoperă mereu în vitraliile celui mai nobil vin al fotbalului românesc. Niște mari jucători ne-au trimis de acolo o Carte poștală care a devenit Carte de vizită pentru tricolori. Au întâlnit Anglia (campioana mondială în exercițiu), Brazilia (în 1970 a câștigat al treilea titlu mondial) și Cehoslovacia (de două ori vicecampioană mondială). A fost mondialul unde taciturnul Angelo Niculescu a provocat o discuție care nu se încheie de o jumătate de secol. Orice ar fi făcut Dobrin, el merită un sfert de oră cu Brazilia. A fost mondialul la care Pele și Jairzinho erupeau spre poarta noastră ca o furtună cosmică pe serpentinele aerului, iar Dinu, Dumitru și Lupescu se apărau cu aripile avionului care i-a dus peste ocean. Dar se apropiau și de careul advers. Brazilia a umilit Italia în finală. Nu cred că fundașii italieni, toți la un loc, au ajuns în jumătatea de teren a Braziliei cât a fost Dinu, dincolo de centru, în cele trei meciuri din Mexic. A fost mondialul unde un român, Dumitrache, a reușit cea mai frumoasă fază. Bobby Moore și Cooper dădeau impresia că încearcă să oprească încolăcirea celor trei brațe ale Dunării. A fost mondialul la care Mircea Lucescu a făcut schimb de tricouri cu Pele, a fost căpitanul naționalei noastre și colegul din atac al lui Dumitrache. La vreo 15 – 20 de ani după Mexic, Lucescu l-a plantat în grădina fotbalului nostru pe Răducioiu, un alt trandafir cu petale blonde.
