Convorbirile telefonice sau întâlnirile întâmplătoare cu diverse cunoştinţe sau foşti colegi de şcoală ori de serviciu pot să te bage în depresie. Înainte, când te vedeai cu unul, te întreba ce mai faci. Acum, îţi vorbeşte în cifre, ai senzaţia că îţi prezintă un raport. „Nu ştiu ce firmă a concediat 84 de angajaţi. Dincolo, au fost puşi pe liber 105. Li s-au plătit salariile pe 6 luni, pe 3 sau pe niciuna”. Şi cifrele cresc de la zi la zi. Ieri, o societate importantă a dat afară peste 6.000 de muncitori. Cei care încă mai au slujbe sunt mai înfricoşaţi decât disponibilizaţii.
Au ajuns să se estompeze până şi diferenţele dintre sănătoşi şi bolnavi, dintre pensionari şi tineri. Se discută despre criza de medici. Mai mare e criza de pacienţi. Dacă vreţi să surprindeţi dimensiunea nenorocirii, intraţi într-o policlinică de stat. Este ca un stadion gol, se poate juca returul cu Turcia acolo. Populaţia nu-i speriată de eventualele pretenţii ale doctorilor, ci de ceva de neînchipuit şi pe vremea lui Ceauşescu, şi după revoluţie. Oamenii îşi ocolesc până şi doctorii de familie de teamă să nu le prescrie medicamente. „Dacă mă găseşte bolnav şi mă trimite la farmacie? De unde bani?”. Următoarea fază va fi frica de mâncare, tratată prin somn. Se ştie că mai uiţi de foame, dacă te culci. Noapte bună, România!
