S-a prăpădit singurul corsar al presei, un Dimitrie Știubei (pictorul marinelor) al bătrânelor cearceafuri de hârtie. Mihnea Petru Pârvu. Nu-l cunoșteam personal, a scris și niște tâmpenii despre câțiva oameni la care țin, dar chestiile astea nu mai contează. Mihnea Petru Pârvu este unul dintre puținii ziariști cu operă. A murit tânăr, a trăit prea repede și prea mult, a scris despre vaporeni, despre Mări și Oceane, despre curve și spelunci. În Muzeul Marinei de la Constanța, aflat deasupra Portului, lângă tablorile lui Știubei ar trebui înrămate și câteva reportaje semnate Mihnea Petru Pârvu. „Recele somn ne’nfiorat de gânduri, nici de vise” (Mateiu Caragiale) e factura pentru nesomnul din timpul vieții.
În amintirea acestui ziarist voi scrie câteva rânduri, dar nu despre Port, ci despre Aeroport. E vorba despre Aeroportul Kogălniceanu. Unii mă vor face nostalgic ceaușist, dar după 50 de ani nu te mai interesează puțoismele sau răutățile șoarecilor care trăiesc pe internet.
Anii ’84 – ’88. Cea mai dură perioadă a ceaușismului. Aeroportul Kogălniceanu. Lunea și marțea aterizau și decolau Interflug (redegiștii), Lot (polonezii), Aeroflot (rușii). Miercurea și joia veneau Beneluxul (cu Lauda Air, agenția pilotului austriac de Formula 1) și Alitalia. Suedezii – marțea, joia și duminca – folosind Taromul. Lufthansa (RFG) – joi, vineri și sâmbătă, câte 15 curse pe zi! 15 curse.15. Sâmbăta, erau patru curse Kogălniceanu – Istanbul pentru nemții care voiau să meargă la cumpărături. Întoarcerea – duminică. Pentru trei mese pe zi, nemții plăteau 55 de lei, iar italienii 65. Nemții – stilati cum îi știți! Aveau în meniu cartofi, cârnați, bere. Italienii – paste, pește, vin.
Nebunia era pe plaja din Neptun, la „Steaguri”, când un salvamar, prieten cu Nicu Ceaușescu și Serghei Mizil, venea să le schimbe nemților valută. Striga „achtung, achtung!” și mai încolo nu mai știu, dar îl iubeau toți, fiindcă oferea un preț bun. Nemții îi făceau și cadouri. Unul i-a dat o cămașă. După o săptămână, a venit, la „Steaguri”, o altă serie de nemți. Și apare al meu pe plajă, îmbrăcat în cămașa cu pricina. De aici îl las să povestească. „Pe nisip numai albitură (adică nemți și suedezi, n.m.). Mă duc io – achtung, achtung! Albitura – nimic! Achtung, achtung! Tot nimic. Toată albitura cu nasul în cearceaf. Iar – achtung, achtung! Nu mi-au vândut o marcă! Dar știi de ce? A doua zi mi-a explicat unul. Aveam pe mine o cămașă de polițist. Neamțul care mi-a dat-o era polițist. Și aia era cămașa lui de la muncă!”
