Ajung imediat la Rossi. Dar am și eu câteva rânduri despre povestea cu arbitrii români care au zis despre un antrenor de culoare că e negru. Și s-a întrerupt meciul. Și a ieșit scandal internațional. Acesta a fost primul pas. Să vedeți ce mi se va întâmpla mie după ce mă voi înscrie în USR. Și voi fi dat afară după trei minute pentru că voi folosi două cuvinte incriminatoare: Mama și Tata. Norocul meu e că nu voi fi primit în USR. Nu scuip spre Biserici de pe trotineta electrică, nu vorbesc giboneza corporatistă, nu îmi fac vacanțele în „locații instagramabile”.
A murit Paolo Rossi, campion mondial în 1982 și golgeter al turneului final. Espana ’82 e primul mondial la care m-am uitat cap – coadă. Am văzut ceva și din Argentina ’78, dar eram prea mic, aveam 8 ani. În 1982, Rossi a fost inexpresiv în prima parte a competiției (Italia a trecut greu de grupa, după trei egaluri chinuite spre jenibile) și a marcat șase goluri (trei contra Braziliei) în ultimele meciuri. Rossi a fost sfidarea antrenorului Enzo Bearzot la adresa ziariștilor italieni, care îi măcelăreau pe amândoi. Bearzot a insistat cu Rossi și a avut dreptate. Rossi venea după doi ani de suspendare pentru pariuri, meciuri trucate, nenorociri din astea. Dacă ar fi trăit în România bolnavă de azi, Rossi nu mai ajungea campion mondial, ci pușcăriaș. Ar fi văzut din celulă campionatul unde el trebuia să fie cel mai bun din lume. Și a fost.
Rossi e primul meu profesor de „advertising.” După ce a ieșit campion mondial, am citit într-un almanah că un patron de restaurant îi va da pizza gratis toată viața. Un cizmar a declarat îi va face pantofi toată viața. Și tot așa, pe lista se înscriseseră viticultorii, creatorii de modă, barurile de noapte. Mă gândeam „ce oameni generoși!” Eram un copil crescut în comunism, nu știam ce e reclama. Ion Cristoiu n-a știut nici în anii ’90, când n-a vrut să bage reclamă în Evenimentul Zilei.
În iarna lui ’82 și primăvară lui ’83, Italia campioană mondială a întâlnit România. 0-0 la Florența, 1-0 pentru noi la București. În cele două meciuri au fost trei dueluri esențiale. Lucescu – Bearzot, Gino Iorgulescu – Paolo Rossi, Balaci – Gentile. Gino Iorgulescu l-a făcut inexistent pe Rossi. Il Palone d’Oro – Il Pablito d’Oro (ziariștii italieni sunt dulci foc) n-a găsit mingea în fața lui Gino. Iar Lucescu l-a învățat pe Balaci să se poziționeze cu 20 de metri mai în spate decât obișnuia, atrăgându-l pe Gentile în terenul nostru. Și celelalte echipe din grupă, Cehoslovacia și Suedia, au învins Italia, dar când Italia nu mai avea șanse de calificare. România e cea care a scos campioana mondială din calcule.
Înaintea de a-i bate pe italieni, Lucescu s-a împrietenit cu Bearzot, i-a arătat Bucureștiul, l-a fermecat, i-a descifrat o parte din taine. La echipa națională, Lucescu a început ca Bearzot. Adrian Păunescu îl susținea, dar Fănuș Neagu și Eugen Barbu îl mitraliau cu pamflete, cu metafore măiastre, cu tot ce trebuie. Lui Lucescu i se contesta, în primul rând, selecția. De ce i-a rechemat pe Boloni și Cămătaru? Ce căutau hunedorenii (Rednic, Andone, Klein, Gabor) la națională? De ce a jucat în atac, din ’83 încolo, cu „Haplea în chiloți” (Cămătaru) și „Dulapul” (Marcel Coras)? Lucescu a suportat și a învins.
Auuuuu, ce bătrâni suntem, dacă Mircea Lucescu avea, la meciurile contra Italiei, 37 de ani!
