Pana si moartea lui Horia Tabacu a fost una de mare tiraj. El nu s-a stins incet-incetisor, ca fraierii. Lui i-au explodat arterele unor texte nescrise. A fost plans, a fost injurat, a dat marfa cat pentru trei editii speciale. Imi inchipui ca-i multumit ca s-a despartit de noi provocandu-ne. Ziaristul de clasa este cel despre care habar n-ai ce va face. Sau daca stii, nu intuiesti cand si cum va face. Asa erau si articolele lui Tabacu. Scaparatoare, piezise. Cremene si caterinca. Isi punea talentul pe manuscrisele bulevardului Magheru, in paginile vietii, sub coperta cafenelei si publica atunci cand nu te asteptai. In ultima lui poza, Tabacu e intr-un palton galbui. Eu am doua amintiri cu el si niste treninguri.
M-a invitat, in urma cu 5-6 ani, la „o intalnire de afaceri”, in Pipera, la Jolie Ville. L-am gasit cu trei huidume, in treninguri. Mafiotii rusnaci par bebelusi pe langa cefele alea groase. Tabacu se descurca si la Academie, si in fauna, era o izbutita imbinare de educatie, talent, farmec si golanie. „Golan de centru”, tinea sa sublinieze. „Vreau sa fac un ziar cu baietii astia (foarte reusiti!, n.m.) si te-am adus si pe tine. Io le-am luat niste bani, in deschiderea afacerii”, mi-a zis, pe blat. „Io nu vreau sa fac niciun ziar si nu le iau niciun ban”. Nu ma caracterizeaza stilul intepat, nu ma oprea deontologeala, ci mi-era teama. Culmea e ca ziarul a aparut. Dupa vreun an, m-a sunat redactorul-sef, un prieten drag de-al meu, si mi-a propus sa colaborez cu o tableta pe saptamana. Stiam ca oamenii sunt varza cu banii si m-am aruncat la o suma uriasa, ca sa scap de ei. Prietenul meu a revenit cu telefonul, dupa o ora: „o sa razi, dar a zis Horia — Tabacu era director, n.m. — ca s-a rezolvat!”. I-am raspuns ca eu le apreciez pe curve pentru ca dansele cer banii inainte si ca prefer sa fiu curva decat fraier. M-au lasat in pace.
La vreo doi-trei ani dupa ce au dat faliment, l-am sunat pe Horia, ca sa-i fac cadou o carte despre „Romania Libera”, unde era evocat si tatal sau, Dumitru Tabacu. L-am asteptat in masina, langa Biserica Enei, in spatele Arhitecturii, unde locuia. A coborat Horia, in trening, si s-a apucat de rasfoit, cautand paginile care-l interesau. Batranul, nea Mitica, meserias ca Horia — ma rog, invers. Tabacu Senior nu trecuse vreo doua saptamani prin redactie si, cand l-a chemat Octavian Paler, ca sa-l dea afara, nea Mitica i-a spus ca lucreaza la un roman. Paler, sensibil la asa ceva, l-a intrebat ce titlu are. Nea Mitica s-a uitat pe geam si i-a soptit: „Gugustiucii”. Paler a vazut ceva subversiv in asta si l-a iertat. Dupa ce s-a amuzat citind intamplarea, Horia mi-a zis — dar nu cu vreun repros, zambea: „n-ai acceptat sa scrii la noi, atunci. Hai sa-ti propun o chestie. Cunosc io un arab…” . A fost ultima data cand l-am intalnit pe Horia Tabacu. Sper ca acum calareste covorul zburator al arabului si se distreaza amintindu-si povestile astea muritoare.
