Eu il faceam Ciordanian si scriam prostii de pusti cordit – „ca antrenor e ca un mort caruia inca ii mai cresc unghiile si parul din urechi” – iar nea Hala spunea ca o sa imi arate el cum e cu urechile, glumea ca o sa-i dea unui tigan 200 de dolari ca sa-mi taie o ureche si chiar l-a fortat pe patronul unui club sa ma dea in judecata. Asa ne distram noi in fotbal, pe atunci.
Prin 2007 – 2008 ne-a impacat ziaristul Dan Dumitrescu si vreun an am iesit saptamanal cu Armeanu’, la restaurantul fotbalistilor Cheregi si Danciulescu. „Cheregi nu da si el un sprit, ca a fost fotbalistul meu?” „Dau, ca m-a pus sa ma tund!”, raspundea Cheregi. La inceputul anilor ’90, antrenorii inca ii mai certau pe jucatorii de echipa nationala ca au perciunii prea grosi sau parul prea lung. Astazi, fotbalagiii au mai multe tatuaje decat prezente in Divizia A.
„Ba, baiatule, de ce m-ai facut comunist?” Asa era dupa revolutie, cand nu stiai ce sa scrii despre un om mai in varsta o bagai pe-asta legata de comunism. „Ai vazut tu armean comunist? Tatal meu era negustor. Cand au venit comunistii, tata a trebuit sa le dea toata averea noastra, o camera plina de aur, ca sa nu-l aresteze si sa poata sa ma creasca pe mine. Io sunt comunist?” Nu era. A trait printre marii comunisti, a fost un om fascinat de Putere si de bani, a reprezentat succesul in comunism. Iarna, statea pe banca de rezerve in pantaloni de trening, cu cojoc Alain Delon si cu sepcuta de lana pe cap, dar fotbalistii pe care ii antrena erau Dobrin si viitorii castigatori ai Cupei Campionilor. Era conservator, ziaristii (ma includ) il ironizau, dar in ultimii ani mie tocmai inertia si incapatanarea de a ramane in lumea lui ma atrageau la (spre) Armean. Se enerva cand ii auzea pe antrenorii tineri zicand „sa tinem vestiarul.” Si rabufnea „dar ce, ma, se fura din vestiar?” Iar atunci cand si-a vazut un secund soricarind pe laptop, l-a apostrofat „ia-ti, ba, cantarul asta de aici!” Avea dreptate. Stiloul e pentru oameni, iar laptopul e pentru sacul de cartofi, in care nu sunt cartofi, ci capete, ca intr-un tablou de Goya.
Mai e un motiv pentru care scriu la moartea lui Halagian. A fost comparat cu antrenorii subjugati de azi si s-a spus ca lui Halagian nu si-ar fi permis nimeni sa-i faca echipa. Mai mult decat atat. Cu exceptia lui Gino Iorgulescu, patronii si presedintii cu care a lucrat Halagian, dupa revolutie, nici nu intelegeau si nici nu vor afla vreodata mai mult de 10% din ce facea Armeanu’ in timpul meciului, dar mai ales inainte si dupa meci. Halagian le proiecta patronilor un film, in timp ce regiza altul.
