Chiar in anul in care sarbatorim centenarul Caragiale, grecul speculativ si genial ne ia la misto, trimitandu-ne demagogi si zevzeci bolnavi de importanta, care n-au mai incaput in piesele lui.
Madalin Voicu se lauda in ziare ca il citeste pe Kant. Daca lui Madalin Voicu ii spui ca-i semidoct, ii faci un urias compliment. Stiti ce comert intelectual avea Caragiale cu inaccesibilul Kant? I.L. Haimanale, cum il alinta Nichita Stanescu, il tragea de limba pe Eminescu, in redactie la „Timpul”: „lamureste-ma, monser, ce vrea moftangiul asta de Kant, ca nu inteleg nimic!”. Madalin Voicu, in schimb, intelege. Dupa ce il buzunarea pe Eminescu de idei, Caragiale pleca la carciuma si le povestea comesenilor cum sta treaba cu nenea Kant. Cand fiul sau, Matei(u), umbla prin padure, la Peles, si isi schita insemne heraldice, Caragiale il apostrofa „ma, tu iti faci blazon, iar bunicul tau avea fruntea tesita de la tava cu placinte”.
Madalin Voicu, insa, e un moftangiu de bacsisuri marunte in comparatie cu generalul si primarul Ontanu. Vin cu un exemplu. Pe strada Maria Rosetti, din sectorul 2, sunt doua case ale lui Caragiale, aflate la 25 de metri una de cealalta. La mijlocul distantei dintre imobile se afla statuia lui Caragiale, expusa intr-o janghina de parculet. Un spatiu verde — mai mult cenusiu. Are 20 si ceva de metri lungime si vreo 5 latime, 3 banci, un gard viu (vorba vine viu, de fapt e agonic si chel) si verdeata cata matreata gasesti in parul maturatoarelor din gradina leftera de clorofila, dar bogata in praf. Ghiciti ce a infaptuit primarul si generalul Ontanu, inchipuindu-si ca asa il scoate pe Caragiale din mizerie! A pus marmura, da, da, marmura in jurul statuii! Caragiale dispretuia eticheta, solemnitatile. Daca s-ar vedea prizonier in marmura, ar rade cu gura lui Urmuz pana la urechile lui Ion Baiesu, care a locuit 20 de metri mai jos, aproape de intersectia Calderon cu Maria Rosetti. Grozav, grozav! Generalul Ontanu i-a facut mausoleu lui Caragiale.
