In politica, singurii oameni care cred ca ei se impun de la sine, ca ei nu negociaza sunt dictatorii. Politica e arta compromisului (vai, ce original!), iar primariile reprezinta institutii ale spagii.
Incepe sa ma amuze aceasta campanie electorala. S-a schimbat lumea, s-au schimbat raporturile de plata, s-a schimbat relatia cu alegatorul, asa ca e cazul sa dispara si golanii batrani. Nu mai merge cu „iti dau un adidas de piciorul drept, iar stangul il primesti daca ies io primar!”, cum s-a intamplat, in urma cu vreo 10 ani, intr-un sat din Dobrogea. Dar eu nu traiesc la tara. Eu i-am votat pe Halaicu, pe Lis, pe Ciorbea fara sa-mi dea ceva. Atat m-a dus capul. Observ ca ziaristii de varsta mea si cei mai tineri ca mine promoveaza pionierii. S-or fi saturat si ei de combinagiii antipatici. Si grasi. Si unsurosi. Motorul care ii impinge pe colegii mei la vot e repulsia fata de cei vechi. Ar fi fost bine sa fie speranta, ca increderea e un lucru prea serios. Fiindca am vazut multe filme proaste, acest desen animat mi se pare reconfortant. O singura rugaminte am la candidatii pionieri. Candizilor, nu mai spuneti ca iubiti locurile unde incercati sa ajungeti primari! Fara sentimente si abnegatie, da? Promisiunile si dragostea manifestate fata de niste oameni pe care nu-i cunoasteti personal nu fac nici macat cat o solutie proasta. Daca ne scutiti de iubire-iubire-iubire, s-ar putea sa va votez si eu, sa ma duc asa, cu valul, cu generatia, cu orizontul si viitorul care se zaresc, suna si miros atat de bine, desi nu le-a atins vreun roman, vreodata.
