Și a fost 14 Iulie, Ziua Națională a Franței. În ciuda invaziei – știți bine la ce mă refer – Franța rezistă. Năvălitorii nu vor înțelege niciodată la Joie de Vivre et de Manger a Parisului. Azi nu voi scrie despre magrebieni și despre talentul lor de polenizare, nici despre vorbele lui Cioran – „peste 50 de ani, Notre – Dame va deveni moschee.” Au trecut 30, n-a devenit moschee, dar bănuiesc că va fi sediul unei corporații.
Ca semn de politețe, îi voi dedica lui Macron niște fraze călduțe, încercând să uit că el este reprezentantul multinaționalelor în matricea culturală a Franței. Îmi aduc aminte când Capitala Lumii Vechi, Parisul, a adus un ultim omagiu rebelului răsfățat, Johnny Hallyday. A vorbit și Macron. Oușorul francez era însoțit de găina galică – Brigitte, străvechea sa nevastă. Atunci când Macron a deschis gura, a fost fluierat. Dar a încheiat cuvântarea făcând un milion și jumătate de oameni să plângă. Discurs în franceza marilor scriitori. Impresionant orator! Și periculos, ca toți conducătorii cu talent retoric. Mă distrez când aud că Dacian Cioloș are intrare la Macron. Divinul horticultor Cioloș nu nimerește un acord gramatical nici din întâmplare. Nici în română, nici în franceză.
Există mai multe Franțe. Franța burghezilor, care ratează somnul de după – amiază doar dacă s-au încurcat la un prânz prelungit, Franța musulmană, Franța Vestelor galbene, Franța filmelor cu Alain Delon și Catherine Deneuve puse față în față cu filmele de după 2000 (cu algerieni sau nigerieni chinuind-se în Marsilia sau la Paris – niște porcării care nu se pot vedea până la capăt), Franța marilor creatori. În trei, patru vorbe, Franța aflată între stelele Michelin și kebab. Frații Michelin se califică la mari creatori. Au transformat comerțul și istoria în artă și s-au agățat de nacela geniului. În 1900 a apărut primul număr din ghidul Michelin. „Era distribuit de frații Michelin proprietarilor de voitures, voiturettes și velocipedes. Ei inventaseră anvelopa pneumatică șanjabilă în 1891, iar ghidul era felul lor de a-i încuraja pe automobiliști să consume cât mai mult cauciuc prin extinderea călătoriilor lor prin Franța” (Peter Mayle, „Lecții de franceză”). Ca să-și vândă cauciucurile, frații Michelin au făcut „Le Guide Rouge”, profitând de chemarea francezilor pentru auberge și gourmanderie. După aproape 120 de ani, ghidul Michelin și anvelopele Michelin sunt tot pe primul loc în lume. Mai adaug ceva, tot din Peter Mayle. „Pe lângă Michelin există multe ghiduri gastronomice. Niciunul dintre ele nu e pe măsura rețetei Michelin: imparțialitate, arie de acoperire, profesionalism cu precădere în notarea detaliilor și acuratețe. Hărțile orașelor prezente în ghidul din 1939 erau atât de precise, încât au fost folosite de forțele aliaților în 1944, în timpul eliberării Franței.”
Dacă îi întrebi, pe mulți dintre conducătorii așa-zis civili ai României, despre stelele Michelin, vor încerca să și le pună pe umeri. Am asistat la o fază din asta. Un bugetar greu și subalternul lui, la o nuntă. Subalternul era prietenul din copilărie al bugetarului de vârf și stătea mereu în spatele lui. În picioare. La mișto. „Ce faci, mă, acolo?”. ” Șterg de praf epoleții lu’ șefu’!”.
