Denigratorii Doinei Cornea, de la inceputul anilor ’90, erau mai demni decat tefeloazele care folosesc aceasta efigie anticomunista ca abtibild tefelist. Stilul detractorilor postrevolutionari era insidios. „Doinei Cornea i-a fost usor sa se opuna lui Ceausescu, pentru ca avea sprijin extern.” Da, dar era si mai usor sa scrii mizeriile astea dupa revolutie, cand nu te expuneai. Doina Cornea a facut anticomunism la timp.
Tefeloazele s-au dovedit mai josnice decat vechii detractori ai doamnei Cornea, pentru ca au improscat Romania cu turpitudinea „suntem continuatorii Doinei Cornea”. Nu va e, ma, rusine sa comparati anticomunismul facut la timp cu anticomunismul facut la fara frecventa? Anticomunism la seral am facut eu, in Piata Universitatii. Ma credeam viteaz, dar eram caraghios. Cum a ramas Liiceanu si azi. Mircea Dinescu povesteste ca el a fost sustinut de Plesu, cand l-a infruntat pe Ceausescu. Plesu a primit domiciliu obligatoriu, la Tescani. Iar Liiceanu isi dojenea prietenul: „Andrei, n-avem noi treaba cu golanul de Dinescu, noi suntem intectuali fini”. Cine a scris, dupa 22 decembrie, nu stiu ce apel catre lichele? Liiceanu.
De la sfarsitul lui aprilie pana pe 24 mai 1990 n-am lipsit decat trei zile din Piata Universitatii. Am plecat la Olimp, de 1 Mai. Eram erou cu dispensa, insurgent de minivacanta. Dar duceam „munca de convingere” si pe Terasa Amfiteatru. Tampenii, in politica nimeni nu convinge pe nimeni. Te certi sapte ore, fiecare pleaca tot cu ideile cu care a venit, iar prietenia se transforma in ura. Cabotinismul de haiduc fara riscuri s-a intins pana am sarit un pic de 40 de ani. In vara lui 2011, eram cu sotia in vacanta, la Barcelona. Miting mare in Placa Catalunya, nu stiu pentru ce. Sindicate in camasi albastre. Aveam un tricou bleu si nevasta-mea a inmarmurit cand a vazut ca m-am alaturat marsului, vreo zece metri. I-am strigat „fa-mi o poza!” Se striga ceva cu „trabajo.” Iar eu „trabajo, ho, ho, ho!”. Dar dadeam din maini foarte convingator.
De pe 24 mai m-am lasat de Piata Universitatii. Organizatiile civice si studentesti se retrasesera, iar in fata Teatrului National se practica eroismul panaramez, la cort. N-am trecut niciodata in zona corturilor. Era o mizerie. Ma veti intreba „de unde stii, daca n-ai fost?” Dar ce, eu am pretins ca as fi un tip logic? Printre corturi hoinarea pictorul Lae Dragusin, ca sa agate nebune. Le aburea ca e penetecedist, dar el l-a votat pe Iliescu. Lae, scutierul lui Fanus Neagu, era un drole de numero. La carciuma, striga „ce doreste doamnele?”. Fanus se rastea la el „taci in p… ma-tii, ca esti analfabet!”, iar Lae raspundea vesel ” dragaaaa, io vorbesc numai franceza”. „Si ce stii in franceza ?” „Bonjour madam.” Gonfalonierul lui Fanus bea in Piata 1 Mai, cu tarabagii matinali sau cu intelectuali cu dimineti libere. Dupa ce a murit Dragusin, o florareasa din piata i-a zis doamnei Stela Neagu, sotia lui Fanus, ca „domnul Lae era un om vesel si un pictor asa de maaaareeee! A fost si ministru al Culturii!” Asa se laudase Lae.
Pana aici, textul mi se pare bun spre foarte bun. Dar un text bun pot sa scrie si un hingher, si un vidanjor, chiar si un corporatist. Ziaricii – nu, ei nu sunt in stare sa scoata un text bun. Asa ca ia sa stric eu textul cu ceva acvaforte!
Pictorul Dragusin era mai potrivit ca ministru al culturii decat a fost un contabil pus la Sanatate, pe vremea lui Ciolos. Lae picta niste flori nesfarsite, care faceau pedichiura curcubeului. Ministrii si diplomatii ii cumparau tablourile. Intrebare: Daca Lae le dadea tablouri ambasadorilor, tehnocratul de la Sanatate dadea cumva in primire la ambasade ?
