Il tot vad la televizor pe Ioan Nicolae, de la Astra. Se zborseste ca Gigi Becali, la inceputurile lui fotbalistice. Dar Gigi avea farmec, uneori.
A adunat admiratori si chiar electorat, a ajuns in Parlamentul European. Iar presa il cauta. Reporterii il provocau cu intrebari mai mult sau mai putin izbutite si in timp ce Gigi raspundea, stativele vii de microfoane ii zambeau cu toata fasolea dentara, cu toate maselele de minte neiesite. Fetele lor traversate de hlizeala nu se vedeau la televizor, dar il stimulau pe Gigi. In fata Palatului de langa Guvern, cersetorii n-aveau loc de televizii. Becali era si va ramane popular, a reprezentat o supapa de entuziasm si sinceritate atat pentru presa, cat si pentru politica. Cu Gigi m-am certat public, dar imi e simpatic. Pe Ioan Nicolae nu l-am cunoscut si cred ca am evitat un disconfort. Dupa fiecare meci pierdut de Astra, Ioan Nicolae se straduieste sa fie respingator. Arbitrii, presedintii, fotbalistii, ziaristii sunt murdariti de un impetuos fara talent polemic. Se exprima ca un camionagiu nervos, care descarca o basculanta cu balegar. El a dat bani si cere, e patron, nu? Mai bine ar da explicatii cum a produs banii si ar cere cu mai multa deferenta, ca-i doar un client efemer al Statului. De fiecare data cand Nicolae se indreapta spre un microfon, eu ma solidarizez cu persoanele pe care le va spurca sombolimbozaurul privilegiat de toate guvernele. Asta se intampla, accentuez, inainte ca Nicolae sa pronunte numele victimelor. Reactia mea e „ia sa auzim ce arbitri te-au mai furat, ce angajati te-au mai dezamagit? Bine ti-au facut!”. Nicolae, ostilizezi lumea, te porti ca un crocodil care vrea compasiune!
