Inainte de a fi „cel mai mare stilist francez din secolul XX”, Cioran a fost cel mai mare agent constatator al decaderii. El scria, „constata„, ca oamenii politici vechi se inconjurau de scriitori, „iar cei de acum se inconjoara de ziaristi.” Nu stia, nu anticipa nimic. Cretinozaurii politici au trecut de la ziaristi la bloggeri si de la bloggeri la influenceri pe facebook.
Mi-am dorit sa fiu scriitor de glorie efemera (ziarist) de la varsta de opt ani. Atunci l-am cunoscut pe Fanus Neagu, fara sa am vreun merit. Era prieten cu tata. Fanus publicase, cu destui ani in urma, capodopera „Ingerul a strigat”, dar lumea il saluta pe strada pentru rubrica sa cu pretext sportiv, din „Luceafarul”. Cand ne-a intrebat invatatoarea ce vrem sa ne facem, colegii mei au spus ca vor sa ajunga doctori sau aviatori. Vreo doi au au zis ca spera sa plece in America si au auzit „stai jos si taci! Crezi ca acolo alearga cainii cu covrigi in coada?” Eu am declamat ca vreau sa fiu poet, gandindu-ma la Fanus, cel mai mare poet al constructiei cu paragraf. Ce covrigi in coada? Eu alergam dupa leul cu o coada ca un zargan. Uuuuhuuuu, ce mi-a iesit asta! Dar nivelul meu era de cititor al lui Ioan Chirila. Si a durat ceva pana m-am desprins. La paispe ani stiam pe dinafara cartea „Pe marile bulevarde ale fotbalului”. Trei puncte, doua cuvinte, alte trei puncte. Era o suspensie (trei puncte, trei puncte, trei puncte) pentru visatorii adolescenti si pentru microbistii ramasi cu lecturile in adolescenta. Dar e bine ca Ioan Chirila are si discipoli. Mircea M. Ionescu si Ilie Dobre scriu ca el. Isi incep chiar si cartile cu trei puncte. Adica „povestea e veche, dar n-avem chef si adjective sa o asezam pe hartie, ca verbe oricum n-am avut niciodata.” Da, nu contest, sunt rau. Nu cumva sunt si invidios? Chirila a fost, chiar a fost, un scriitor, avea (ceva) talent si multa cultura. Eu nu suport ambitiosii fara talent si stiu ca, la un moment dat, grafomanii astia ma vor scoate din presa.
Zilele trecute am citit cartea – mozaic a unui talent cat rascolirea Dunarii, covarsit de o ambitie cat Neajlovul. Dan Mucenic s-a prapadit in aprilie si i-a aparut jurnalul de lecturi si de ultime trairi in noiembrie. „Ceaslovul de la Izvoru” (localitatea unde s-a retras la asfintitul scrisului) este ultima rasuflare a unui risipitor de icre tipografice. Si Mucenic a avut ce risipi, la el n-au contat pestii prinsi in navod, ci Dunarea care s-a destramat printre solzi. Mucenic a fost inmormantat la Giurgiu, unde a facut apostolat cultural in ultimii ani ai vietii. Ca editor de carte si ca mentor al bibliotecii din orasul danubian, Mucenic a transformat Giurgiu(l) intr-o micuta Viena balcanica.
Nu mai am spatiu, eu ma produc intr-o publicatie Gutenberg, asa ca redau crezul lui Mucenic (ma regasesc aici, fara vreo fisura, fara vreo virgula, ca la puncte de suspensie nu m-a dus nevoia) si o istorioara culeasa din lecturile lui. „Nu-mi pun problema daca am avut dreptate in scris. Adevarul si curajul nu sunt categorii estetice. Ele intereseaza morala sau actiunea concreta. Important este daca am zis bine ce am zis. Daca exista posibilitati de extrapolare, dincolo de evenimentul descris al demersului meu. Daca el contine sau nu farame de etern omenesc. Daca este, cat de cat, memorabil.” Daca am fi fost, Mucenic, la o vodca, iar eu la un sprit, l-as fi intrebat „nu cumva am scris io chestia asta?”
Si acum istorioara, „memorabila”, cum ii placea lui Dan, cuprinsa in cartea lui Dan, ai fost mare, Dane! Memorialistul D. Leon povesteste ca I.L. Caragiale daduse faliment cu una dintre berarii, asa ca s-a dus peste Rege. „Carol l-a primit foarte afabil, intrebandu-l cum ii merge afacerea, iar Caragiale i-a raspuns: Rau de tot, Majestate, si m-am gandit sa va rog a-mi imprumuta suma necesara sa ma salvez. Regele, zambind, ii spuse: Dumneata nu stii ca Regii nu imprumuta bani? Dar de ce suma ai nevoie? Caragiale avea nevoie de 3500 de lei, dar s-a gandit sa ceara 1500 mai mult si ii spuse Regelui: Suma de care am nevoie, Majestate, este 5000 de lei. Treci maine pe la trezorier, spuse Regele. A doua zi, trezorierul i-a numarat lui Caragiale 3500 de lei. Regele aflase deja suma pe care o datora Caragiale.”
