Avea Lucian Boia un titlu de carte, „De ce este Romania altfel”. Pentru ca fostii turnatori ai Securitatii dau lectii de morala si de anticomunism, de-aia este Romania altfel. Dar Romania chiar ar fi putut sa arate altfel, altfel, altfel, mai bine, mai bine, mai bine.
La pagina 468 a cartii „Mihai Caraman. Un spion roman in Razboiul Rece”, aflam ce idee a avut agentul care a demantelat NATO. A povestit Petre Roman. In 1990, Caraman era seful SIE. „Cand a aparut toata discutia din societatea romaneasca despre eliberarea de Securitate, el (Caraman, n.m.), care nu vorbea niciodata de probleme politice, a venit intr-o zi din octombrie 1990 si mi-a spus <<domnule prim-ministru, as avea o idee. Mie mi se pare ca suntem intr-o democratie si ca o decizie privind Arhiva Securitatii ar trebui sa o ia Parlamentul.>> Nu degeaba traise atatia ani in Franta. Mie mi s-a parut formidabila propunerea lui. Arhiva sa mearga la Parlament si dupa aceea Parlamentul hotaraste: deschide, nu deschide arhivele, nu mai este treaba noastra, ci a unei institutii democratice supreme!” Ideea lui Caraman ne-ar fi modificat destinul. Imaginati-va: am fi avut Arhivele Securitatii in ’90 – ’91 – ’92! Stiti cine s-a opus? Povesteste tot Petre Roman. „Iliescu a refuzat aceasta propunere. Eu cred ca toata toxicitatea, toata otrava din societatea romaneasca, din politica romaneasca, de atunci si pana acum, este generata de acest lucru: faptul ca SRI, noua Securitate, a avut la dispozitie un instrument de santaj.” Bravo, Petre, pe vremea aia nu te vopseai! Ti-am mai transmis eu – cand iti vad freza, astept sa-mi inmugureasca parchetul.
Stiti ce m-a cucerit pe mine la Caraman? Spionul genial (despre care s-au lansat tot felul de golanii tipic securiste – „omul rusilor”, „omul francezilor”) e si un mare colectionar de arta. Citez din cartea lui Florian Banu, „Mihai Caraman. Un spion roman in Razboiul Rece”. „Nu doar timpul liber era petrecut prin muzee, galerii, anticariate si case de licitatii din Paris, admirand opere de arta. Intrarea in astfel de spatii si ragazul petrecut intr-o sala sau alta, in fata unui tablou sau a unei statui era o metoda foarte buna pentru a detecta si, eventual, pentru a exaspera echipele de filaj ale contraspionajului francez si a le face sa renunte la supraveghere.” „Mihai Caraman isi aminteste si azi cu emotie de inceputurile sale de colectionar de arta, de cautarile printre mii de opere comercializate de anticarii parizieni. (…) Si acum isi aminteste cu cata surprindere a identificat un <<Notre Dame de Paris>>, semnat de Theodor Pallady, intr-un teanc de lucrari neinsemnate si suma infima cu care l-a achizitionat: 10 franci.” Florian Banu nu scrie, dar scriu eu. Sunt convins ca lucrarea lui Pallady e de Pallady. Colectia Raut (operele lui Pallady din Franta, cititi-l pe istoricul de arta Petre Oprea) a fost o mare afacere a Securitatii, iar eu am avut satisfactia de a gasi urmele lui Pallady in Sudul Frantei, la restaurantul Colombe D’Or (initial auberge unde si-au lasat lucrarile Matisse, Picasso, Braque, Kandinsky), din St. Paul de Vence.
Pour la bonne bouche, o fantasma de-a mea, fara tangenta cu vreun rand publicat pana azi in presa sau in carti. Sunt diliu, nu-i prima data cand va avertizez ca am valente halucinant – fabulatorii. Basmul se petrece in 1992, asa mi-a venit. In mintea mea, un fost ministru al apararii (devenit dupa aceea bancher) dintr-o tara indepartata s-a dus la un Rege care abdicase fortat si i-a spus „eu, fostul prim – ministru si seful serviciilor secrete externe avem posibilitatea sa va aducem inapoi, pe tron.” Iar acel Rege, dintr-o tara foarte, foarte indepartata, a refuzat. Inca nu m-am gandit ce constrangeri avea Suveranul, trebuie sa mai lucrez la finalul basmului. Dom’le, ce fantezii am!
