N-am cunoscut-o, nu am ce să scriu despre Cristina Țopescu. Dar aflu că a murit și văd că iar s-au băgat în față rețelele de socializare, aceste mârțoage de dric. Nechează și se balegă la un metru sau o droaie de pixeli înaintea moartei, înaintea morții.
Dacă o femeie celebră s-a prăpădit în centrul Bucureștiului și i s-a descoperit trupul dez-suflețit abia după câteva zile, atunci anonimii de pe cuprinsul patriei cum mor, oare cum mor anonimii, cum mor?
Sunt multe de forfecat. Nu mai avem datini, avem Feng Shui, femeia măritată și casnică e ușor exclusă din societate, iar femeia modernă e celibatară cu funcție la „job”. O femeie casnică se simte înfrântă când îndeasă în mașina de spălat haine de stradă pentru soț și pentru copii, iar pentru ea numai țoale de interior. Femeia de carieră e ca Demi Moore în filmul „Hărțuire sexuală” – „ajung acasă și am în frigider doar o sticlă de șampanie.”
Despre însingurarea de pe facebook – unde Cristina Țopescu era foarte activă – am scris și în textul de ieri. Dar cine stă la bloc știe că însingurarea începe de când ajungi în fața liftului. De câte ori vi s-a întâmplat să spuneți, în gând, „nu urc cu vecinul ăsta în lift?” Cred că de sute ori. Și încetineați pașii sau vă prefăceați că ați uitat ceva în mașină.
Cristina Țopescu este, nu trebuie să vă aduc eu aminte, fiica unui om cu un orizont de notorietate mai vast decât al ei. Cristian Țopescu și Ioan Chirilă au fost considerați corifeii presei sportive. Eu am avut alte preferințe, am crescut cu Fănuș Neagu. Dar astăzi fac o excepție și citez ceva din Chirilă. Poate așa vor înțelege și maimuțoii din televizii, și mulți dintre ziariștii onorabili care scriu despre politică sau fac anchete că gazetăria sportivă e imediat după presa literară. Cred că sunt cele mai frumoase rânduri ale lui Ioan Chirilă. Și nu conțin obsesivele puncte de suspensie, care i-au alterat multe articole. „Când mergi de la Constanța spre Mangalia, șoseaua, spre deosebire de Coasta Azurului, evită cu o anumită pudoare marea. Până acolo, la mare, sunt lanurile de porumb, și cele de floarea soarelui, și livezile de piersici. Mediterana ți se oferă la tot pasul, ca o fată blondă pe o plajă de nudiști. O poți privi, fără opreliști, de la Toulon până la Menton. Marea Neagră, în schimb, apare sfioasă, pe după o râpă de lut galben, ca în tablourile pătimașe ale lui Tonitza și Petrașcu. Mediterana e Brigitte Bardot surprinsă shocking, cu transfocatorul, de fotografi trimiși de Paris Match sau de Playboy. Marea la Constanța și mai ales la Mangalia e ca fetele care se scaldă sfioase doar noaptea, la lumina lunii, când e atâta liniște încât se aud frânturi din tânguiala muezinului de la Istanbul.” („Răsucind fusele orare”, 1980)
