Deja au devenit exasperanti barfitorii lipsiti de originalitate care exclama „Romania are cele mai multe masini de lux!”.
Sunt lungi, late, lucitoare si te izbesc in ochi pe strada, acest lucru intamplandu-se intr-o tara unde ostentatia a ajuns un fel de digestie, asa ca bolizii pe patru roti ajuta la o mai buna ostentatie. Vorbind numai despre masinile de fite, facem o nedreptate ceasurilor. Fara un ceas de la cateva mii de euro in sus, nu prezinti garantii.
Stand de mic in centrul Capitalei si invartindu-ma printre persoane instarite de toate extractiile si gradele de instruire sau de onorabilitate, am auzit de multe ori expresii precum „ia uite-l si pe asta, vorbeste despre milioane de dolari, iar el are un Swatch la mana!” sau „cureaua de la ceasul meu face mai mult decat casa ta, saracule!”. Intr-o seara, la mereu fascinantul si inenarabilul OTV, am vazut cum se dezvinovatea, cum „incerca sa se scoata” un interlop pe care un coleg de apucaturi l-a ofensat, spunandu-i ca ar fi badigard in Grecia. Il jignise napraznic, il acuzase ca munceste. Replica a fost devastatoare. ”Io, badigard, io care am ceas de 40.000 de euro?”. Asa da. S-a justificat, ne-a linistit. El nu e angajat, el combina ceva, el se ocupa cu furtisaguri, el praduieste, el face o contrabanda, dar nu, never, el nu munceste, nu-l confundati!
Ceasul la romani nu inseamna doar legitimatie, alibi, mandrie. Este si o declaratie de vechime. Intr-un film despre Stefan cel Mare, turnat pe vremea lui Ceausescu, un actor si-a uitat Pobeda ori Slava pe incheietura si a aparut cu fundul ala de sifon pe marile ecrane.
In consecinta, ar fi bine sa rescriem istoria. Romanii au avut ceasuri inaintea elvetienilor.
