Facebook, filmulet molipsitor. Ma rog, sintagma uzuala e „filmulet viral”, dar nu-mi place cum suna.
Tanta si Costel ai lui Baiesu s-au incarnat intr-o Vaca si un Bou care mancau seminte in tren si scuipau cojile pe jos, cu naturalete. Pe podeaua vagonului crescuse o dumbrava de coji. Un cetatean vigilent i-a filmat si i-a pus pe facebook. S-au vazut si ei. Si au scris „am ajuns vedete!” A fost identificata chiar si ruta CFR pe care s-au evidentiat Tanta si Costel, dar consecinte n-au existat. Hop, hop, n-as fi vrut sa-i vad la puscarie, ca nu sunt tefelist oengist! Dar o amenda grea si popularizata ar fi meritat – si Tanta si Costel, si somnolentul controlor de bilete. Sigur, Statul putea sa actioneze si discret. Credeti ca a facut-o? Pe dracu’!
Cum adica „sa actioneze discret”? Va lamuresc imediat. Povestea de mai jos e din decembrie 2007. S-a intamplat intr-un tren din Elvetia. Mergeam la Brienz, unde are apartament un prieten. Eram patru baieti. Brienz e o comuna cu 8000 de locuitori, care se lauda cu sapte hoteluri, ziar tiparit („Der Brienzer”), cinci saloane de coafura, spital, liceu cu teren de fotbal cu nocturna, academie de planoare, baloane, parasailing si alte smenozeli zburatoare, lac cu lebede asezat pe fundul unei cupe ce are ca pereti muntii, bar de noapte, azil de batrani (cu conditii de cazare de cinci stele si rezervatie de capre salbatice si caprioare), funicular, scoala de sculptura populara si un han pe unde s-au perindat, au gandit si, probabil, au scris – potrivit placii atasate pe fatada de lemn a cladirii – Goethe, in 1770, si Byron, in 1820. Nu-i greu sa ajungi la Brienz fara masina, daca stii sa schimbi trenurile, care sunt adevarate cinematografe ambulante, cu panorama alpestra. Am coborat din avion la Zurich, gara e sub aeroport, si am luat-o cu trenul pe ruta Zurich – Berna, am schimbat pe Berna – Interlaken si apoi pe Interlaken – Brienz. Era decembrie, era vacanta, lumea mergea la schi, peroanele micilor gari – niste gaici de pe ingusta curea feroviara atasata cataramei alpestre – pareau consignatii de arta, vedeai pendule, roti de caruta de pe vremea lui Goethe, cufere, talangi sau pisici de placaj asamblate ca suporturi de ziare.
Iar noi patru, cei patru calatori romanasi, ne-am aprovizionat din gara Zurich de ne-a costat mai mult decat biletele de avion. Pe segmentul Zurich – Berna am impartit vagonul cu un grup de schioare, vreo 15. Cam blonde, toate, cam producatoare, toate – asa am presupus. Unul dintre noi a strigat „fetelor, care dintre voi e romanca, sa ridice mana!” Altul tot insista la o spalacita „tu esti din Drumul Taberei, lasa ca stiu io! Ai cazut la schi sau esti schioapa de la ma-ta, din Piata Moghioros? Pune-ti o lada de bere sub picior si fa-ti pedichiura cu rindeaua!”. Eu – cumintel cum ma stiti. La un moment dat a aparut controlorul, care ne-a cerut tichetele de calatorie. A vazut care e destinatia finala si ni le-a inapoiat, politicos. In gara la Berna nu ne-a intrebat nimeni nimic. Nici la Interlaken. Dar cand am ajuns la Brienz – surpriza! Gara pustie, pe peron numai noi si buna dispozitia care ne consacrase. Si deodata au aparut doi politisti. Ei – halt, halt! Noi – hait, ca am pus-o! Atac direct: „de ce v-ati luat de fetele alea, in tren?” Ne-au controlat gentile ca pe vremuri, la Nadlac. O sa spuneti ca ma dau mare (spuneti, ca nu-mi pasa!), dar norocul nostru a fost ca aveam o carte de-a mea, pe care i-o duceam arhitectului Filipescu, nepot al lui Nicu Filipescu, „duelgiul” despre care a scris N. Pandrea. Nicu Filipescu l-a omorat cu spada pe Gh. Em. Lahovary. Pe politisti i-a luat rasul si ne-au dat drumul. De pe coperta nu intelegeau decat numele, care coincidea cu cel din pasaport, dar cred ca isi ziceau „uite cine a ajuns sa scrie carti!” Dupa vreo doua ore ne-am regasit cu sapcaliii intr-un bar de pe malul lacului Brienz. Isi terminasera tura. Am ciocnit cateva pahare. Tin minte ca ei beau un schnapps de cirese. Erau baieti buni. Dar nu prietenia noastra efemera e miza textului, ci reactia prompta, ferma, elaborata si discreta a statului elvetian.
