Cacatisul de la fosta „Academia Catavencu”

„M-am saturat de lichele, vreau o canalie”, spunea Victor Eftimiu.

Luni seara, la RealitateaTV, a fost dezbracata la caracterul gol o licheluta, un fost ziarici de mana a treia spre a paispea la vechea „Academia Catavencu” si lider de „hartie umpluta cu galagie” (Ion Caraion) la o revistuta care nu stiu daca mai apare.

Kakamaka sau asa ceva, un glaspapir de neopropaganda, oricum. Printre catavenci au fost multi combinagii si oengisti detestabili. Dar cacatisul asta n-avea nici talent, nici umor. Rautatea lui era intrecuta doar de incultura. 15 ani i-a injurat pe pesedisti la comanda si dupa aia s-a dat cu ei de foame, fiindca insanitatea Kakamaka nu exista nici cand se gasea pe tarabe. Acum a intors armele si s-a impuscat in ce ii lipsea dintre picioarele cu care a spurcat ani intregi privilegiata idee/incercare de a scrie. In loc sa spuna barbateste „ba, colegilor, intelegeti-ma, imi e frica de saracie, vreau sa ma fac deputat, ca mi s-a oferit sansa si m-am vandut pe un pret superior valorii mele!”, cacatisul a mestecat in emisiune niste caramele precum constiinta, proiectele, dorinta de a ajuta.

Ignorantule, un mare scriitor zicea ca problema nu e ca vrei sa-ti vinzi sufletul Diavolului, ci ca s-ar putea sa nu existe Diavol care sa vrea sa ti-l cumpere! Tu l-ai gasit, bravo, prostoboule! Fii atenta, licheluto, ce inseamna sa fii o jigodie de clasa! De Eugen Barbu, de genialul ticalos Eugen Barbu ai auzit? Prozatorul, criticul si istoricul literar Alexandru George povesteste, in volumul „Intalniri”, aparut la „Cartea Romaneasca”, in 1997, o intamplare cu Eugen Barbu. Cel poreclit „Patronul” nu s-a dat cu ocupantul sovietic din prima. S-a opus comunistilor pana la mijlocul anilor ’50. Dar sa-l las pe Alexandru George: „Ca si Marin Preda, Eugen Barbu scrisese la timp opere conformiste si va continua sa scrie; totusi izbanda Gropii il scoate definitiv din randurile celor care se pastrau in afara regimului, act care la scriitorul nostru a luat o forma memorabila, nu lipsita de o anume <<morala>>, motiv pentru care imi propun sa o mentionez. Scena o stiu de la cativa martori ai ei si o dau totusi cu respectivele rezerve: anume, cand Eugen Barbu s-a hotarat sa iasa din <<rezistenta>> si a luat primele avansuri pentru scrierile ce aveau sa-i asigure confirmarea de scriitor al regimului, si-a invitat cativa prieteni, camarazi <<de atitudine>>, le-a oferit o masa copioasa si le-a spus, in final: -Mai baieti, eu ma fac lichea; ma dau cu comunistii… Care vrea sa ramana prieten cu mine, foarte bine. Care se supara, mie imi pare rau dupa ei si ii voi considera in continuare prieteni. Se pare ca dupa aceasta declaratie franca nimeni nu s-a suparat pe Eugen Barbu…”