Dupa triumful cu Chelsea, m-au sunat foarte multi prieteni — stelisti. “Acum sa vedem ce mai scrii!”. Nu pot veni, la 4 zile dupa meci, cu fraze inflacarate. Voi repeta ce-am sustinut si dupa alte victorii importante ale trupei lui Gigi Becali. Nu sunt stelist si, in momente ca astea, regret. Nici nu mai pot deveni. Motivul n-are legatura cu verticalitatea si alte izmeneli, ci cu un fapt mult mai simplu. Nu ma mai pasioneaza fotbalul, rar am rabdare sa mai vad un meci pana la capat.
Aratati-mi inca un ziarist care marturiseste ca-l plictiseste un fenomen de pe urma caruia profita! Dar partidele cu Ajax si Chelsea le-am urmarit. Chiar cu emotie si va rog sa credeti ca nu mint. Am scris, candva, ca de Steaua nu trebuie sa-ti fie mila nici cand e in genunchi. Sustin acest lucru in continuare si il consider un omagiu. Steaua a ajuns de 3 ori in Champions League, dupa 2000. De fiecare data pe joc, nu pe coeficient. Tot Steaua a jucat o semifinala de Europa League. Prezentele in primavara europeana nu le mai contabilizez. E o firma capabila sa-i remorcheze pana si pe prostii (ca multi sunt prosti — Meme IQ 24, de pilda) care muncesc pentru ea. Va place Steaua? Mie imi place de Marcel Raducanu, Belodedici si Hagi. Denigratorii (m-am numarat si eu printre ei, recunosc) sunt obligati sa accepte ca este unica noastra formatie convertibila.
Am fost de nu mai stiu cate ori in strainatate cu echipa nationala si cu Dinamo. Am insotit si Rapidul de 3 ori, iar pe FC National o singura data. Peste tot, in Europa, receptionerul, ospatarul, vamesul, taximetristul ma intrebau „cine joaca diseara, Steaua?”. Nu mi-a convenit, dar asa s-a intamplat.
