Amurgul din Santorini se impiedica, e vamuit de mustatile lor zdravene ca niste parame. Puteau sa fie doi corsari in Marea Egee. Au priviri in care s-a descarcat toata enciclopedia marina si sunt singuri pe Atlas. Doar ei doi, inconjurati de intinderi azurii, pe o stanca vulcanica. S-au nascut in Santorini si au incremenit acolo.
Turistii trec pe langa ei — vant si efemeride sacaind permanenta. Ianis si Iorgos joaca table. Bat zarurile de azi pana ieri, din sezonul asta si pana la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Atunci s-au nascut, pe vremea cand sovieticii peteau Grecia si Romania, nestiind pe care s-o inghesuie intre faldurile Cortinei de Fier. Ianis a fost o singura data in viata lui la Atena. Iorgos n-a parasit niciodata Oia, orasul de basm si ispita al insulei, unde nemtii si japonezii se bulucesc sa filmeze cel mai frumos apus din lume. Daca un pictor ar pune pe panza amurgul din Oia, ar fi considerat kitschoman. Violetul insangereaza curcubeul, albastrul verzui al marii inghite vinetiul muribund al soarelui, delirul cromatic cotropeste retina. Ianis si Iorgos nu vad asta. Sunt cu ochii in cutiuta lor de lemn si ii ignora pe vilegiaturisti. Santorini ar merita sa fie omagiata, dar e cotrobaita. Tablele sunt carapacea in care se ascund Ianis si Iorgos. Am fost la Oia intr-o marti si intr-o vineri. I-am gasit tot acolo, sub streasina unei skafta (casa facuta in perete de lava) aflate in capatul unei stradele inguste, in panta, total inaccesibila romancei si rusoaicei pe tocuri. „Tablagiii astia purii sunt aici zilnic?”, am intrebat-o pe patroana-vanzatoarea-sefa unei pravalii de coloniale si suveniruri. Ca sa-i intru in gratii, am cumparat un magnet de pus pe frigider, cu o biserica alb-albastra din Oia. Numai shopping de magneti nu facusem pana acum! Grecoaica a zambit generos. „Cartusiera ei de dinti” (cum scria Eugen Barbu, in „Ianus”) parea salba de insule a Greciei. „De Ianis si Iorgos intrebi? Eu am magazinul de treizeci de ani. N-au lipsit in nici o dupa-amiaza, joaca table si de Paste!”. Am ras si eu, cu pofta. Chiar ii iubeam pe cei doi batranei. Ianis si Iorgos sunt dincolo de conjuncturile politice, sfideaza recesiunea, au transformat plictiseala in arta, au facut din blazare blazon.
27 septembrie 2010
Din volumul „Miorita si cantaciosii”, care apare astazi pe piata, impreuna cu ziarul „National”.
Pentru nesimtitul ala care scrie in numele meu: ba nesimtitule si porcule mai potoleste-te odata ca vin la tine si-ti mananc cucu’ cu tot cu oo! Hai supara-ma!
Nu vrei sa ne molfai cucii la toti? Pardon, pe ale lu’ Gogu si nea Popica Poti sa ii rozi de la cotor.Kiss you!
Bravos, Boanchise. Succes cu vanzarile cartuliei.
Neinspirata alegerea acestui text slabut pentru a face reclama cartii.
Gogule, bine ca existi si ridici, impreunat cu nea Popica, nivelul de inteligenta si cultura aici. Sau voi chiar sunteti Boanchis-Matrafox in persoana? Echipa unita, sudata pe la spate la oki maro!
CICI, da’ de o skoola de magar ce zici? Se spune ca „doamna” batrana nu se sperie de skoola groasa. Cam asa esti tu. Daca te plictisesti ia-i pe Gogu si nea Popica la treaba ca sunt meseriasi, inghit tot, lasa curat la locul de munca. Cred ca astia doi sunt un fel de Tociu&Paladem artisti….emeriti ai poporului!
Mai magar nerusinat ce esti, cu limba ta culta ma faci sa ma inrosesc la labii, nu degeaba se plangeau prietenii mentionati ca le inroseai noada
Frumos articol. L-am mai citit dar nu conteaza…
In schimb, varianta romaneasca , adaptata la politicienii romani ar fi … „Batranii labagii din Santorini” …
Hai ca-i buna asta, nu ?