10 august e o mascaradă, așa că voi scrie azi despre politicienii de altădată. Despre Coposu și Rațiu. E apăsător că multe întâmplări de după ’90 intră deja în categoria „Altădată”.
În ’90 l-am votat pe Rațiu. Dar asta deja nu mai e o mândrie. Toată lumea se laudă că l-a votat, iar Rațiu a luat cinci la sută. Suntem la fel de impostori precum comuniștii. După ce aceștia au venit la Putere, Gheorghiu – Dej sau Chivu Stoica a zis „puțini am fost, mulți am rămas!”
În „Viață și cărți – Amintirile unui cititor de cursă lungă”, criticul Nicolae Manolescu (pasiunea domniei sale o reprezintă călătoriile montane, omul este cel mai mare alpinist sedentar din istoria literaturii române) îi portretizează pe Corneliu Coposu și Ion Rațiu cu măiestrie de prozator. Nu trebuie uitat că domnul Manolescu a vrut să candideze la prezidențialele din 1992, iar Coposu l-a preferat pe Emil Constantinescu.
Nicolae Manolescu despre Corneliu Coposu. „Personal, există între noi o mare simpatie. În politică, era o antipatie reciprocă deopotrivă de mare. (…) Ca negociator, era redutabil. Nu ceda decât rareori. Când se comiteau nedreptăți, le recunoștea. (…) Limita spiritului său politic era dată de devotamentul față de PNȚ -c.d. (…) Coposu era un om de partid influent și abil, nu însă un om de stat. (…) Vocația politică reală a lui Coposu constă în a trage sfori utile promovării PNȚ – c.d. De calitatea oamenilor din partid, în general modești, era la fel de dezinteresat ca și de calitatea politicii partidului. Imputarea majoră care i se poate face omului politic chiar aceasta este: de a fi sacrificat, în toate acțiunile lui din anii ’90 – ’95, interesul național în favoarea aceluia al PNȚ – c.d.”.
Nicolae Manolescu despre Ion Rațiu. „Era un fel de disident în partid și Coposu nu-l agrea. Erau firi opuse. Coposu era radical și autoritar, în ciuda devotamentului său absolut față de partid. Rațiu era cooperant și moderat, dar dezinteresat de soarta partidului. Trăia în Anglia, avea ceva din eleganța și independența de spirit a politicienilor britanici. Anticomunismul nu-l împiedică să întrețină relații cordiale cu feseniștii ori cu pedeseriștii proveniți din nomenklatura comunistă. Îi frecventa la fel cum îi frecventa pe diplomații străini. Era simpatizat de toți, cu excepția colegilor de partid.”
Am ceva de adăugat. Sunt zeci de politicieni și ziariști picați din lună direct în freză după expresia „mă voi bate până la ultima picătură de sânge pentru dreptul tău de a mă contrazice”. E sublimă, a rostit-o Rațiu, dar tot el a împrumutat-o de la parlamentarii britanici. Iar lorzii flegmatici au ciupit-o de la un francez. Voltaire a scris „îți resping opiniile, dar mă bat pentru dreptul tău de a le exprima”.
