Mai țineți minte clișeele cu elevi sfioși și îmbujorați, care pășeau pentru prima dată pe treptele școlii? Uitați-le, nu mai sunt valabile. Le-au luat locul altele, cu copii speriați. Mai știți pozele cu fetițe cărora abia le zăreai zâmbetul de pamponul imens de la gât? Uitați-le și pe astea, nu mai sunt de actualitate. Masca de pe figură va acoperi totul, până sub ochi. Uitați și clopoțelul care suna intrarea la ore. Copiii îl vor urî, îl vor iubi doar pe cel care va vesti terminarea calvarului la care vor fi supuși. Va mai începe totuși școala? Doar în visele ministrului Anisie și ale Guvernului, pentru că ceea ce debutează mâine nu se mai numește școală.
Au oprit-o când nu erau decât 18-20 de cazuri de noi îmbolnăviri pe zi. Acum, o redeschid când se depășește cifra de 1.000. Au trecut șase luni în care v-ați fi așteptat să se perfecționeze un plan coerent, care să garanteze că nu există niciun pericol pentru elevi și profesori. Nu există nimic, decât improvizații și însăilări. Greșeala nu este a Guvernului, ci a dumneavostră, care credeați că miniștrii chiar știau ce trebuie să facă. Din ce se vede, nici acum nu știu.
Mai bine la restaurant
Școala nu va mai începe. Ce se întâmplă acum este continuarea unui experiment social și epidemiologic. Riscul de îmbolnăvire la școală este la fel de mare ca și la restaurant. Sau la fel de mic. Sau inexistent. Acolo, pot sta patru persoane la o masă, fără mască pe față. La școală, în schimb, nu pot sta doi elevi într-o bancă. Care este logica? Valul unu, cocoașa a doua în faza de platou dimineața, seara în faza de dinți de fierăstrău, când este valabilă?
Când o explică Nelu Tătaru în termeni mai mult fantastici decât științifici, spre stupefacția cercetătorilor care se tem că sunt proști pentru că nu înțeleg o iotă din ce spune? Sau niciodată, pentru că povestea pare a fi fost născocită doar cât să semene panica în rândul populației neștiutoare? Și, dacă drăcovenia ar fi reală, de ce nu trimitem copiii să învețe la restaurant unde, se vede treaba, ar fi mai bine protejați?
Operațiunea „Deformarea”
În cele șase luni de pauză totală am asistat la cele mai crâncene invenții. Despărțitoare de plexiglas pentru fiecare copil. Că genul ăsta de izolare mai mult înfricoșează decât apără nu a interesat pe nimeni. Virusul nu ține cont de cuștile în care elevii vor deveni claustrofobi. Se va strecura pe unde va voi, ignorând dorința de afirmarea unei ministrese catastrofă și pentru ea, și pentru elevi. Deformarea, astfel, a spiritului liber al copiilor nu mai are legătură cu învățământul, ci mai mult cu experimentul social la care sunt supuși. Transformarea copilului din ființă socială în ființă singuratică, ca urmare a izolării de ceilalți, fie și temporară, categoric nu mai are legătură cu abecedarul și tabla înmulțirii. Copiii se obișnuiesc mai ușor cu situațiile neplăcute, spunea Klaus Iohannis. Două lucruri sunt evidente. Se știe, deci, că este neplăcut pentru cei mici să stea cu masca pe față atâtea ore și separați de colectivitate prin pereți de plastic. Și doi, de ce este nevoie de aceste încercări? Aceeași întrebare: au legătură cu învățământul?
Când internetul vine cocoloașe
Inclusiv în ziua debutului vom afla că lipsesc tabletele promise elevilor. Că nu toate școlile sunt racordate la rețeaua internet. Că în alte zone, ca să prinzi semnal la telefon trebuie să ieși din casă, la o distanță apreciabilă. Că nu toți profesorii știu să folosească platformele pentru a putea preda. Noul contract cadru care trebuie încheiat în părinți și școală este o culme a nesimțirii. Părinții au o sumedenie de obligații, de la a trimite la școală copilul sănătos și terminând cu plata stricăciunilor în cazul daunelor provocate de elevi. Școala, însă, nu își asumă nicio răspundere. Nu scrie nicăieri că va garanta predarea copiilor către părinți în aceeași stare de sănătate în care i-a primit.
Învățământul cu prezență fizică în clasă este ba risc, ba utopie. Cel online șchioapătă la fiecare pas. Alternanța unuia cu altul ține de o minte bolnavă, din moment ce niciuna dintre variante nu rezistă analizei profunde. Dintre două rele o vom alege pe cea mai puțin dăunătoare, predarea online, așa superficială cum e. Nu trebuie să ne mirăm dacă, peste un timp, generația de azi va spune că Petrarca a fost soția lui Dante, iar Afrodita are mâinile până la coate pentru că își rodea unghiile. Este ceea ce s-a înțeles din predarea pe tabletă, când internetul venea cocoloașe.
