A fost sau n-a fost? Război mondial, zic. Dacă ai clipit între 13 și 24 iunie, ai ratat cel mai tensionat dans geopolitic de la criza rachetelor din Cuba încoace. Pe hârtie, avem o agresiune israeliană neprovocată asupra Iranului, un baraj de rachete persane în replică și o Americă care își etalează submarinele și bombardierele ca într-un trailer de Hollywood. În practică? Un spectacol bine regizat, cu victime reale și consecințe nebuloase. Adică, același vechi teatru de umbre, dar cu drone Shahed și rachete Tomahawk în loc de marionete.
Totul a început pe 13 iunie, când Israelul a lovit în plin instalațiile nucleare ale Iranului. Nu o simplă avertizare, ci un atac în toată regula asupra unor instalații-cheie. Iranul a răspuns prompt cu sute de rachete și drone și, cu toate că cenzura impusă de „Bibi” Netanyahu a încercat să ascundă dimensiunea pagubelor, panica a fost imposibil de mascat; Iranul nu e nici Hamas, nici Hezbollah, vorbim de un stat dotat cu rachete balistice reale și cu dorința clară de a le folosi.
În acel moment, lumea a tras adânc aer în piept și mulți s-au întrebat ce urmează. Se sparge balonul nuclear? Își încordează Rusia mușchii? Se activează articolul 5 NATO, la cererea SUA? Nimic din toate astea. În schimb, SUA și Iranul au început un schimb suspect de „lovituri simbolice”, fără victime și cu avertismente clare în avans. Parcă și vezi generalii pe WhatsApp: „Tragem la 03:00, evacuați-vă toți oamenii din bază, da!?”.
Dar, cine-a stins lumina și a pus pauză fix când spirala părea că o ia razna? Răspunsul vine din culise și nu e ficțiune, sunt dezvăluiri de presă – The Times scrie că Donald Trump l-a sunat pe Netanyahu, a schimbat două vorbe despre „salvarea proiectului Israel”, apoi l-a apelat pe emirul Qatarului. Sarcina lui? Să bage Iranul în horă. Cei de la Axios notează că Teheranul, imediat după ce a tras o rafală de rachete spre baza americană Al Udeid, din Doha (da, fix lângă gazdele discuției!), a transmis un mesaj clar: „Gata, am arătat ce era de arătat, nu vrem escaladare!”. Casa Albă a răspuns pe aceeași lungime de undă – „Nu ripostăm, dacă vă opriți!”.
S-a bătut palma pe tăcute, cu vicepreședintele J.D. Vance, secretarul de stat Marco Rubio și emisarul Steve Witkoff în rol de diplomați ad-hoc. Israelul a dat semnalul că și-a cam atins obiectivele și imediat s-a pus stop joc. Cortina jos! Fiecare parte pleacă acasă anunțând publicul însetat de sânge și răzbunare că este victorioasă – Israelul „a învins răul”, Iranul „a dat lecții de demnitate”, iar SUA „au restabilit pacea” în lume.
Doar că nimic din toate astea nu sună a soluție durabilă, ci a pauză de respiro înaintea actului II.
Așadar, ce mama naibii s-a întâmplat? Ne-am aflat la un pas de izbucnirea celui de-Al Treilea Război Mondial sau am fost spectatorii unei piese regizate în cel mai mic detaliu, în care marile puteri doar mimează războiul fiindcă n-au nicio intenție să-l declanșeze cu adevărat?
Șocul realității. Să privim în spatele propagandei de la tv
În Israel, însă, nu toată lumea a ieșit din sală liniștită. Oamenii de rând, antrenați în „normalitatea” conflictului permanent, par să fi suferit o trezire bruscă și brutală la realitate. Războiul cu Iranul nu mai seamănă cu raidurile previzibile asupra Fâșiei Gaza sau contrele calibrate cu Hezbollah. Când sute de rachete balistice cad din cer și dronele Shahab trec peste sistemul Iron Dome ca prin brânză topită, mitul invincibilității naționale începe să se crape.
Și cum nicio societate nu este imună la frică, rețelele sociale s-au umplut de mesaje frenetice: „Unde e cel mai apropiat adăpost?”, „Cum pot ieși din țară?”. Nu se poate, fiindcă autoritățile au închis țara în ziua atacării Iranului – nimeni nu pleacă nicăieri! Zborurile au fost suspendate, „Ben Gurion” s-a securizat, iar cetățenii israelieni au devenit ostatici de lux ai propriei geopolitici.
Cei mai vulnerabili se aude că ar fi fost arabii israelieni, cărora li s-a refuzat instant accesul în adăposturile din marile orașe. În vreme de război, „solidaritatea națională” se oprește la ușa buncărului!
Apropo de uși… După primele zile de bombardamente reciproce, Netanyahu a început să pună întrebări incomode – de ce SUA n-au tras încă în Iran? Unde e Trump? Toată lumea credea și aștepta ca la Teheran să izbucnească o nouă „revoluție portocalie”, ca-n Egipt, Libia sau Siria. Percepția distorsionată a realității i-a făcut pe israelieni să nu vadă cum stau lucrurile cu adevărat.
România, cu ochii pe scenă, dar cu mâna pe portofel
Că a fost regie sau nu în Orientul Mijlociu, efectele sunt reale. Nu doar în Tel Aviv sau Teheran, ci și la București, unde Guvernul Bolojan (cu paiete de tehnocrație și iz de austeritate nemiloasă) se pregătește de primul său act de forță: achiziția de rachete de la francezi.
Așadar, primul tun al va fi tras… în Trezorerie. Cu dedicație specială pentru Paris: rachete franțuzești Mistral, în valoare de 2 miliarde de euro. Da, e corect, spun chiar televiziunile de casă ale „Sistemului! Rachetele americane? Ofertă respinsă, merci, dar nu! Macron își cere partea, iar Bolojan livrează. Sau, mai corect spus, îi plătește tainul pentru sprijinul acordat. Cine poate uita vizitele de la Palatul Élysée, din 19 și 27 februarie, cândd Bolojan era primit cu onoruri de Emmanuel Macron? Acum înțelegem de ce: în politica externă, nimic nu e întâmplător. Cine face poze, face și plăți!
Tot de la Elysee, Macron, eternul dirijor al unei Europe tot mai neînsemnate pe plan internațional, transmite un mesaj clar României – Ai scăpat de americani în pandemie? Perfect, acum plătești tribut Parisului!
Și cine semnează nota de plată? Un ministru al Apărării pus de… USR. Ce coincidență că istoria se repetă! Când Bruxellesul a vrut să vândă seruri de miliarde, în pandemie, a pus USR la Sănătate. Voiculescu, zis VeVe, a învârtit bani publici pe bandă rulantă către Big Pharma în numele „salvării vieților”. Iar acum, în numele „apărării patriei”, un alt USR-ist va direcționa miliarde spre complexul militar european. Sănătate și Apărare: două fronturi, aceeași rețetă.
Rachete în loc de ventilatoare, licitații cu draperiile trase, declarații despre „solidaritate strategică”. Ce contează că țara nu are școli, spitale, autostrăzi? Cumpărăm rachete și dăm Franței 2 miliarde de euro. Români, deschideți larg portofelele, domnul Macron trece pe la fiecare să strângul birul!
România nu este actor pe scena globală, dar plătește biletele – și mai ia și popcornul din buzunarul propriu!
