Avem astăzi reguli detaliate și documentate de angajare militară? Da. Sunt aceste reguli respectate cu regularitate? În general, nu.
Istoria omenirii este o istorie a războaielor. Expresia latină vae victis („vai de cei învinși”) a fost destul de precisă în reflectarea perspectivelor deloc de invidiat pentru tabăra învinsă.
În această paradigmă, nu este nici pe departe surprinzător faptul că timp de sute de ani nici măcar nu s-a discutat despre umanism sau despre reglementarea războiului. Astfel, legendarul teoretician militar Carl Clausewitz credea că „introducerea principiului de reținere și moderație în filosofia războiului este o absurditate totală”.
Cu toate acestea, notează Modern Diplomacy, atitudinile față de război au început să se schimbe treptat în secolul al XIX-lea, inițial la nivelul inițiativelor civice din diferite țări. Au început să apară societăți și adunări pacifiste, cum ar fi Societatea pentru pace din New York (1815) și Societatea pentru pace din Londra (1816).
Congrese generale pentru pace au fost organizate la Paris (1849) și Glasgow (1901), în timp ce eforturile elvețianului Henri Dunant au dus la înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii în 1863, prima organizație internațională neguvernamentală de asistență pentru victimele războaielor și conflictelor.
Evident, nu toți împărtășeau viziunea umanistă. De exemplu, iată ce a declarat amiralul britanic J.A. Fisher în 1899: „Umanizarea războiului? Ai putea la fel de bine să vorbești despre umanizarea iadului! Esența războiului este violența! Moderația în război este imbecilitate! Loviți mai întâi, loviți tare, loviți peste tot!”.
Conferințele internaționale de la Haga din 1899 și 1907 au dat naștere așa-numitei Legi de la Haga, care se ocupă în principal de regulile de desfășurare a ostilităților și de stabilirea de limitări sau interdicții privind anumite mijloace și metode de război. Aceasta fază de reglementare nu a împidedicat izbucnirea Primului Război Mondial, unde au fost folosite pentru prima dată arme chimice.
Cel de-al doilea mare salt în codificarea regulilor de război a avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial și a fost cunoscut sub numele de Legea de la Geneva. Se referă la necesitatea unui tratament uman al răniților, la interzicerea luării de ostatici, la interzicerea torturii și a tratamentelor degradante. Ca de obicei, nu a fost respectată.
Desășurarea unui război modern în conformitate exactă cu litera și spiritul Convențiilor de la Geneva este extrem de dificilă și practic imposibilă în anumite situații.
Ideea este că aceste convenții sunt concepute pentru un ipotetic „război ideal”, care are o gamă clar definită de părți și un teatru de acțiune militară limitat, cu populația civilă evacuată înainte de începerea ostilităților, în timp ce confruntarea seamănă cu un joc de șah în care adversarii fac mutări succesive, prin folosirea loviturilor de precizie. Este absolut clar că o astfel de situație perfectă nu poate exista decât pe hârtie.