Programul nuclear iranian s-a transformat dintr-un instrument de descurajare regională în simbolul independenței Republicii Islamice și al rezistenței față de imperialismul occidental și sionism.
Bazându-se pe moștenirea naționalizării petrolului din 1951, ayatollahul Ali Khamenei a prezentat programul drept o chestiune de mândrie națională și un semn de sfidare împotriva dominației străine.
Ambițiile nucleare ale Iranului, considerate inițial ca având un dublu scop – energie și o potențială utilizare militară – au devenit din ce în ce mai strâns legate de simbolismul religios și politic, potrivit The New Statesman. Pentru a consolida legitimitatea regimului său, Khamenei a investit, de asemenea, în crearea de forțe proxy în Liban, Irak și Yemen.
Aceste forțe auxiliare au servit drept mijloace strategice de descurajare împotriva Israelului și a Statelor Unite, creând o rețea de alianțe în întreaga regiune.
Totuși, așa cum se întâmplă adesea cu regimurile conduse de figuri dogmatice, conducerea iraniană a ratat mai multe semnale de avertizare ale unui peisaj geopolitic în schimbare.
Acordurile Abraham, care au normalizat relațiile dintre Israel și mai multe state arabe, au subminat povestea de lungă durată a Iranului privind unitatea musulmană împotriva statului ebraic.
Ascensiunea lui Donald Trump, a cărui politică externă imprevizibilă a trecut de la încercări de negociere la amenințări directe împotriva Iranului, a complicat și mai mult situația. Israelul a devenit mai ferm în operațiunile sale militare împotriva împuterniciților iranieni, în special în Liban.
Pe plan intern, regimul de la Teheran este afectat de presiuni economice, dar mai îngrijorătoare pentru Khamenei sunt protestele sociale în creștere. Le-a respins ca fiind opera unor agenți străini sau „instrumente” ale imperialismului și sionismului. Refuzul de a se implica în problemele țării a izolat și mai mult conducerea de realitate și, desigur, de aspirațiile iranienilor.
Ayatollahul se confruntă acum cu o dilemă cumplită. Renunțarea la programul nuclear ar însemna acceptarea unei înfrângeri umilitoare, care i-ar șterge orice legitimitate politică și ideologică. Dar persistența în continuarea opțiunii nucleare ar putea aduce ruina asupra Iranului, cu consecințe catastrofale pentru poporul iranian și ar pune capăt cu siguranță despotismului clerical.
Singurul lucru pe care Khamenei și echipa sa de negociatori par să îl caute este o cale care să le permită să declare victoria susținând că au continuat activitățile de îmbogățire a uraniului, în timp ce, de fapt, le-au abandonat.