Puțin probabil ca Giorgia Meloni să se bată cu UE: se pot aștepta fricțiuni, dar liderul italian știe că punerea țării pe un curs de coliziune cu partenerii săi europeni ar fi împotriva interesului național.
Victoria coaliției de dreapta, condusă de partidul Frații Italiei al Giorgiei Meloni, este ultimul pas într-un proces de transformare a sistemului politic al Italiei, un proces care s-a derulat în ultimul deceniu.
Cu toate acestea, electoratul italian rămâne dezamăgit, neliniștit și neîncrezător, precum și sceptic față de Uniunea Europeană – deși nu neapărat ostil – iar această nouă coaliție reflectă exact acest lucru.
Sarabanda guvernelor
Povestea începe în 2011, cu criza datoriilor suverane, prăbușirea ultimului cabinet al lui Silvio Berlusconi și nașterea ulterioară a unui guvern eurocratic condus de premierul de atunci Mario Monti.
Politico notează că “italienii au ieșit de la acele evenimente cu două lecții: politica internă nu reușise să adapteze țara la mediul global al secolului al XXI-lea; iar UE nu a putut sau nu a vrut să protejeze Italia de tulburările internaționale”.
Astfel, la alegerile din 2013, electoratul a reacționat acordând 25 la sută Mișcării 5 Stele – un partid fondat de comediantul Beppe Grillo în semn de protest față de partidele consacrate, precum și de Bruxelles. Sistemul politic care conducea Italia din 1994 era în ruine. Începuse revolta populistă.
Cea de-a 17-a legislatură republicană ulterioară, din 2013 până în 2018, a trecut în speranța zadarnică că ascensiunea fulgerătoare a celor de la 5 Stele va fi egalată cu o dispariție la fel de meteorică.
Dar, între timp, afluxul tot mai mare de migranți a alimentat un al doilea val de populism – cel al lui Matteo Salvini, care a remodelat partidul regionalist Liga nord-italiană într-o forță politică naționalistă.
La alegerile ulterioare din 2018, Liga lui Salvini și 5 Stele și-au asigurat o majoritate parlamentară și au format un guvern de coaliție. Dornic să profite de consensul său, Salvini a doborât apoi acest guvern, urmărind organizarea de alegeri anticipate, dar a eșuat. Și din acel moment, încet, dar constant, voturile au început să se prelingă din Liga către Frații Italiei.
Moartea populismului?
Giorgia Meloni este un politician de convingere. Este o conservatoare națională, suspicioasă față de globalizare și neconvinsă – cel puțin – de modul în care s-a desfășurat procesul de integrare europeană din 1992.
Însă știe foarte bine că răspunsul european la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a schimbat jocul. Este, de asemenea, conștientă de faptul că stabilirea Italiei pe un curs de coliziune cu partenerii săi europeni sau transatlantici ar fi complet împotriva interesului național italian, pe care îl consideră prioritar – cooperarea ei cu Draghi în zilele de tranziție de la alegeri oferă o mărturie clară în acest sens.
Ca atare, în ciuda pozițiilor mai degrabă ambigue ale aliaților săi Salvini și Berlusconi, poziția anti-rusească a guvernului Meloni va fi foarte solidă – dar mai problematică în cazul UE.
Noul guvern va fi cu siguranță nemulțumit de orice încercare de a reduce și mai mult suveranitatea națională, iar Meloni a declarat în repetate rânduri că Italia nu și-a apărat suficient de puternic interesele în timpul negocierilor europene.
Cel mai probabil, va fi nevoie de ceva timp pentru ca Meloni să decidă exact cum vrea să joace jocul Europei. Dar o va face după reguli – pentru că nu există o alternativă realistă pentru ea sau pentru Italia.
Noul guvern oferă, de fapt, posibilitatea de a reduce în sfârșit decalajul dintre opinia publică italiană și UE, în timp ce cei care doresc ca acesta să eșueze speră la un alt cabinet apolitic, tehnocrat, lipsit de legitimitate electorală. Un astfel de guvern nu ar face decât să întărească convingerea deja răspândită că Italia nu mai este o democrație reală. I-ar face pe italieni și mai dezamăgiți și mai predispuși să alerge după următorul val de populism – unul posibil chiar mai furios decât predecesorii săi.