Supra-extinderea imperiului american ar putea fi cauza căderii sale. La fel ca Roma. Destinele similare ale celor două pot părea uneori ciudate. Cele trei războaie punice s-au încheiat cu distrugerea completă a Cartaginei și au adus Romei recunoașterea ca mare imperiu. Mai recent, cele două conflagrații ale secolului 20 s-au încheiat cu distrugerea și înfrângerea completă a Germaniei și Japoniei și cu Statele Unite într-o poziție de dominație globală. În ambele conflicte, supremația unui imperiu a atins apogeul în momentul victoriei.
La fel ca SUA după cel de-Al Doilea Război Mondial, Roma și-a proiectat puterea asupra Siciliei, Sardiniei și a unei bune părți a Spaniei (toate, foste zone de influență cartagineză), plus o influență sporită exercitată asupra Greciei și a Numidei (Algeria de azi). Practic, în tot bazinul mediteran a domnit legea romană!
Și, tot ca în cazul Statele Unite, imperialismul a contribuit la o creștere semnificativă a bogăției în Roma, unde o clasă socială nouă a beneficiat de pradă de război, comerț de peste mări, împrumuturi de bani și altele asemenea. În cele din urmă, legiunile au evoluat de la o armată de recrutare în masă la o forță de luptă profesionistă, voluntară, folosită spre administrarea vastelor teritorii colonizate.
Paralela cu devenirea Americii ca mare putere globală nu poate fi ignorată, având în vedere modul în care SUA s-au dezvoltat post-WW2; chiar Washington DC a devenit o cultură a banilor formată din grupuri de reflecție bine pregătite și lobbyiști strălucitori. Iar armata mobilizată pentru luptele din Al Doilea Război Mondial și Vietnam s-a transformat într-o forță voluntară extrem de profesionistă, alcătuită din tineri proveniți din clasa muncitoare, acea categorie divorțată cultural și social de nomenklatura capitalei DC.
Mergând pe firul comparației celor două imperii observăm că ambele s-au cufundat în mici războaie împotriva unor „triburi” și „căpetenii” neînsemnate, care le-au adus puțină glorie și multe complicații politice. Și, în final, au fost un factor în declinul treptat al Romei. Desigur, aceasta este soarta oricărui imperiu – pentru a influența regiuni mari de pe Pământ, este nevoie de implicare militară, economică și politică. Dar, de multe ori, ce-i prea mult strică.
Pentru a înțelege mai bine, merită să redăm excelentele observații făcute de Winston Churchill în 1897, în timpul primului atac occidental asupra Afganistanului: „O țară fără drumuri, ruptă și subdezvoltată; absența oricăror puncte strategice; un inamic bine înarmat, cu o mare mobilitate și puști moderne, care adoptă tactici de gherilă. Rezultatul este că trupele pot mărșălui oriunde și pot face orice, cu excepția prinderii inamicului”.
Căderea Romei a început cu Războiul Jugurthine, care a durat șapte ani și a slăbit puterea imperiului. Acest suveran, Jugurtha, conducea Numidia și despre el înțeleptul Sallust scria că „era atât de viclean, atât de bine familiarizat cu țara și atât de experimentat în război încât nu se știa niciodată ce era cel mai mortal – prezența sau absența sa, ofertele sale de pace sau amenințările”.
Căderea Americii ar putea avea la bază tocmai această implicare în chestiunile interne ale altor popoare. În plus, problema este agravată de politica externă adoptată de Washington. Unchiul Sam vrea să controleze lumea, dar refuză să înțeleagă că SUA de azi nu mai sunt țara care erau în anii ‘50. Atunci, America a fost singura putere industrială majoră de pe glob a cărei infrastructură nu a fost afectată de luptele din cel de-Al Doilea Război Mondial. Or, tocmai asta i-a conferit un avantaj care a durat decenii. SUA au dominat complet economia mondială, clasa sa de mijloc, una robustă, a susținut dezvoltarea puterii armate. Pe scurt, America a devenit un adevărat stat național construit pe un proiect militar.
Există un teorie în istorie (și economie, deopotrivă) care spune că marile războaie întăresc o națiune, iar micile războaie (de genul „Vietnam”), o risipesc. În 2023, un astfel de mini-război înseamnă o armată profesionistă implicată într-o luptă acerbă și o națiune aflată la mall, ignorând ceea ce se întâmplă la mii de kilometri depărtare.
Întrebarea care se naște, poate conflictul din Ucraina și „expediția” din Taiwan să întinerească America sau îi va aduce sfârșitul, pe modelul Imperiului Roma? Washingtonul cere azi ca toate țările din lume să devină democrații, ori asta este o eroare pe care marii secretari de Stat din Epoca de la sfârșitul Războiului Rece – Henry Kissinger, George Shultz și James Baker al III-lea – nu ar fi făcut-o niciodată! Acei diplomați au fost mai interesați de reconciliere decât de emiterea ultimatumurilor. Ei au înțeles că emiterea ultimatumurilor ideologice reprezintă un semn de decadență, care se potrivește mai degrabă unei țări prăbușite și cu o societate scăpată de sub control.