Este cea mai roșie dintre erorile roșii din Orientul Mijlociu: noțiunea de alianță regională de securitate împotriva dușmanilor comuni.
Această idee a reapărut înaintea vizitei planificate a președintelui Joe Biden la Jeddah luna viitoare, în contextul în care se vorbește despre o cooperare mai strânsă în materie de securitate între SUA, Israel și statele arabe din Golf împotriva amenințării Iranului.
Săptămâna trecută, regele Abdullah al II-lea al Iordaniei a declarat că ar susține formarea unei versiuni pentru Orientul Mijlociu a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.
Israelienii sunt dornici de o astfel de alianță, iar administrația Biden ar fi probabil de acord – nu în ultimul rând pentru a-l proteja pe președinte de criticile din Congres pentru că ar fi prea conciliant față de Teheran.
Dacă argumentul pentru un NATO în Orientul Mijlociu sună perfect rezonabil, acesta este complet ridicol din cauza realităților politice și militare din regiune.
Țările care ar forma o astfel de alianță s-au luptat să definească obiective de securitate comune, ca să nu mai vorbim de dușmani comuni, subliniază Washington Post. Cele mai multe dintre ele au armate concepute pentru a-și proteja regimurile de provocări interne, mai degrabă decât de dușmani externi.
Acești factori au înfrânt mai multe încercări anterioare de a construi alianțe militare în regiune.
În ultimii șapte ani au existat două eșecuri: un plan al Ligii Arabe din 2015 pentru o forță antiteroristă combinată; și o propunere din 2017 a Arabiei Saudite pentru o Alianță de Securitate în Orientul Mijlociu, sau MESA, susținută cu toată tăria de Donald Trump. (A fost supranumită în mod inevitabil „NATO arab”).
Au existat două evoluții importante de la acele eșecuri. În primul rând, Israelul a normalizat relațiile cu unele state arabe și se îndreaptă către aranjamente similare cu altele.
În al doilea rând, pericolul prezentat de Iran este mai clar și mai puternic ca niciodată. Republica islamică se află în pragul capacității de arme nucleare, după ce a construit un depozit substanțial de uraniu îmbogățit cu mult peste punctul de utilizare civilă.
Însă arabii și israelienii au percepții diferite despre amenințările Iranului, precum și strategii diferite cu privire la modul de a trata Teheranul. Acest lucru tulbură orice speranță privind misiunea „foarte clară” pe care regele Abdullah o are în vedere.
În plus, Qatarul și Omanul se bucură de relații bune cu Iranul, iar Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au purtat negocieri destul de deschise cu regimul de la Teheran.
Țările arabe din Golf au un simulacru de forță militară comună: cunoscută sub numele de „Scutul Peninsulei”, aceasta are un efectiv de 40.000 de oameni și este bine echipată, grație petrodolarilor statelor participante.
Ceea ce nu are este o experiență de luptă serioasă, spre deosebire de Siria, Liban și Irak – și nu va întări o alianță anti-Iran.
Asta înseamnă că o astfel de alianță rămâne doar în strategia SUA și Israel. Orice propunere pentru un NATO arab este literă moartă.
