Un lanț de războaie proxy se profilează în spatele Gazei

Instabilitatea se răspândește pe tot globul. Este o manifestare a rivalității în expansiune între marile puteri într-o lume în schimbare. Autoritatea și conducerea sunt contestate în mod deschis, iar instituțiile internaționale devin disfuncționale.

În primul rând, conflictele preexistente se dezgheață, rapid și adesea în mod neașteptat. Doar în ultimii ani, am asistat la izbucnirea unui război major în Ucraina, la ostilități recurente în Caucazul de Sud, la tensiuni tot mai mari în Kosovo, în peninsula coreeană și peste strâmtoarea Taiwan, la o serie de crize în Africa și, acum, la un alt război în Orientul Mijlociu.

În mod revelator, potrivit Organizației Națiunilor Unite, numărul de conflicte violente la nivel global este acum cel mai mare de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.

Programul Uppsala Conflict Data Program a constatat că numărul total de conflicte de pe glob a scăzut în perioada 1990-2007 și apoi a început să crească în 2010.În urmă cu un deceniu, numărul conflictelor active era cu aproape 70% mai mic decât în prezent.

În al doilea rând, notează Modern Diplomacy, spre deosebire de vremurile mai calme din punct de vedere geopolitic, aproape orice conflict regional dobândește automat o dimensiune proxy. În loc să colaboreze pentru a stinge un astfel de conflict în interesul stabilității, puternicii actori externi nu fac decât să pună gaz pe foc, încercând să folosească orice ocazie pentru a-și diminua reciproc influența internațională pe fondul transformărilor structurale și al incertitudinilor. Acest lucru amplifică amploarea și contagiunea unor conflicte care, altfel, ar putea fi stăpânite.

Pe lângă nivelurile extreme de violență, reacțiile internaționale arată, de asemenea, diferit față de rutina diplomatică din deceniile anterioare. Cu siguranță, Statele Unite și alte puteri străine caută chei diplomatice pentru a preveni o nouă escaladare  a războiului din Gaza și fac apel la beligeranți să reducă la minimum vărsarea de sânge.

Cu toate acestea, astfel de apeluri se pierd în spatele unei retorici încărcate geopolitic și a lipsei de cooperare între marile puteri. Vocile occidentale acuză Iranul, Rusia și China. La polul geopolitic opus, narațiunea se concentrează asupra „interesului egoist” și a rolului malign al Occidentului în procesul de pace din Orientul Mijlociu, care durează de zeci de ani.

Astfel, războiul Israel-Hamas de devenit imediat un război prin procură. Impotența Consiliului de Securitate al ONU, unde puterile care dețin dreptul de veto blochează pe rând rezoluțiile celorlalți, indică aceeași concluzie la nivel diplomatic.

Cu cât mai mult durează luptele din Gaza, cu atât este mai probabil ca elementul proxy să ajungă pe câmpul de luptă și să se răspândească mai departe în Orientul Mijlociu. De fapt, vedem deja un număr tot mai mare de atacuri cu drone și rachete și de lovituri aeriene în Siria și Irak, care depășesc chiar și nivelul proxy și implică direct SUA.

Creșterea concurenței între marile puteri va continua să determine această dinamică. Creșterea instabilității înseamnă că principalii antagoniști geopolitici își extind resursele și atenția, ceea ce, în mod inevitabil, expune punctele slabe și deficitele pe care adversarii le explorează cu entuziasm.

În plus, conflictele regionale sunt din ce în ce mai mult privite de către factorii de decizie ai marilor puteri prin prisma principiului „Tit for Tact” – ca oportunități de a provoca durere și daune concurenților geopolitici în schimbul acțiunilor ostile percepute de aceștia în alte părți.

Dacă aceaste tendințe nu va fi împiedicate, se va crea un lanț de războaie indirecte, care vor lega războaie regionale separate într-o centură globală de instabilitate periculoasă. Rivalitatea dintre marile puteri se transformă într-un proces omniprezent de proxy.