Printre toate discuțiile de la summitul NATO despre “unitatea” membrilor și sprijinul acordat Ucrainei, o problemă mai mare a fost ignorată: strategia americană pentru alianță eșuează.
Contraofensiva mult așteptată a Ucrainei – încercarea de a constrânge Kremlinul să capituleze prin alungarea forțelor rusești din Donbass și Crimeea – se prăbușește în fața fortificațiilor defensive masive ale Rusiei, a numărului mare de trupe refăcute și a dominației aeriene în apropierea liniilor de front.
Ucraina își epuizează rapid rezervele de soldați, proiectile de artilerie și rachete de apărare antiaeriană, iar Occidentul nu poate antrena suficiente trupe sau fabrica suficiente arme pentru a schimba această imagine sumbră prea curând.
De asemenea, Statele Unite nu pot continua să își reducă stocurile militare existente fără a-și compromite capacitatea de a face față unei potențiale crize cu China. Prin urmare, strategia NATO de încheiere a războiului, care are ca premisă succesul contraofensivei, pare din ce în ce mai nerealistă.
Strategia mai largă a Statelor Unite în Europa eșuează, de asemenea. Scopul inițial al NATO a fost acela de a preveni ascensiunea unui hegemon care ar putea amenința propria securitate și prosperitate economică a Americii. În schimbul protecției sub umbrela militară americană, Europa de Vest a putut să se concentreze pe dezvoltare, câștigând timp pentru ca sistemul sovietic să intre în colaps. Această strategie veche a fost un succes răsunător.
Cu toate acestea, odată cu căderea Zidului Berlinului, elitele politicii externe de la Washington și-au schimbat obiectivul: în loc să blocheze ascensiunea unui hegemon rival care ar putea domina Europa, au manevrat pentru a deveni puterea supremă a continentului, urmărind să transforme întreaga Europă de Est într-un protectorat american.
Dubla expansiune a NATO și a Uniunii Europene a răspândit prosperitatea pe întregul continent, dar a făcut ca Europa să fie aproape incapabilă de a crea o capacitate militară autonomă sau de a urmări o politică externă independentă de SUA și a lăsat Rusia în afara instituțiilor cheie ale Europei, fiind din ce în ce mai stimulată să le submineze în loc să le sprijine.
Dar Europa însăși este din ce în ce mai divizată cu privire la premisele strategiei Washingtonului, notează Responsible Stratecraft. Prosperitatea Germaniei – motorul economiei europene – s-a bazat ani de zile pe cheltuieli reduse în domeniul apărării și pe accesul la energia ieftină a Rusiei. Invazia lui Putin în Ucraina a pus capăt efectiv acestui acces, sporind dependența Germaniei de energia americană scumpă.
Pentru a face față celor două pericole pe care le reprezintă Rusia și China, SUA exercită presiuni din ce în ce mai mari asupra Germaniei și a altor părți ale „vechii Europe”, atât pentru a-și spori cheltuielile de apărare, cât și pentru a restricționa comerțul și investițiile în China.
Ritmul lent al livrărilor de arme germane către Ucraina și vizita comercială de profil înalt a cancelarului Scholz la Beijing în toamna anului trecut sunt semne că planul „cheltuiți mai mult și câștigați mai puțin” este puțin probabil să fie atractiv pentru Berlin.
Între timp, mulți dintre noii membri NATO, în frunte cu Polonia și statele baltice, fac presiuni asupra Statelor Unite pentru a susține garanțiile de securitate pe care le-au oferit, dar pe care nu au vrut niciodată să le pună în aplicare.
Aceste țări văd invazia Rusiei în Ucraina atât ca pe o amenințare iminentă la adresa propriei lor securități, cât și ca pe un test implicit al angajamentului Washingtonului de a veni în apărarea lor.
Dar SUA au încercat să evite alegerile grele pe care le necesită aceste presiuni, chiar dacă NATO riscă o ciocnire directă cu armata rusă. Americanii au tratat garanțiile de securitate ca un talisman magic atârnat de gâtul Europei, doar s-o speria Vladimir Putin. Dar speranța, așa cum se spune, nu este o strategie.