Donald Trump, ni se spune, este „prost” și „ne-american”, cel puțin în opinia președintelui Biden. „Intenționează să-i dea lui Putin undă verde pentru mai mult război și violență în Europa”. Și totuși, dacă Trump, un circar imprevizibil, a făcut de fapt o favoare continentului?
Atunci când Trump s-a lăudat în weekend că va „încuraja” Rusia să atace orice membru NATO care nu-și respectă cota de cheltuieli pentru apărare, mulți au tras concluzia (mai degrabă hiperbolică) că, dacă va câștiga alegerile în noiembrie, SUA vor părăsi NATO – iar Armata Roșie va începe să mărșăluiască prin Europa. Dintr-o singură lovitură, epoca de tutelă globală a Americii ar lua sfârșit.
Dar a venit surpriza: europenii s-au trezit din somn. Majoritatea națiunilor UE – 18 din 32 – vor atinge obiectivul NATO de a cheltui 2% din PIB pentru apărare în acest an. Sporesc cu succes capacitățile de apărare și se pregătesc pentru o posibilă dezangajare americană din Europa, dacă nu chiar din NATO.
Mai au un rost comentariile incendiare ale lui Trump? Când a fost președinte, el a descris NATO ca fiind „învechită” și a amenințat de mai multe ori(circ politic) că va retrage Statele Unite din alianță – dar nu a făcut-o niciodată. Sub conducerea lui Trump, SUA au început să vândă pentru prima dată armament Ucrainei.
În altă ordine de idei, notează UnHerd, sugestia recentă a lui Biden, potrivit căreia Putin ar considera o victorie a lui Trump drept o „undă verde” pentru noi invazii, intră în conflict cu faptul evident că invazia Rusiei în Ucraina a avut loc sub conducerea lui Biden însuși, nu a lui Trump.
În general, scenariul apocaliptic al „morții NATO”, preconizat de criticii lui Trump, se bazează mai ales pe fantezie.Dar să presupunem pentru un moment că acești critici au dreptate și că, dacă va fi reales, va scoate SUA din NATO și va distruge alianța militară transatlantică.
Ar fi aceasta într-adevăr o tragedie pentru Europa? Doar dacă cineva crede în povestea cu tentă roz a NATO ca fiind o alianță pur defensivă care lucrează pentru pace și securitate în regiune.
Din păcate, realitatea este cu totul alta. Departe de a fi o alianță între egali, NATO este una dintre instituțiile cheie prin care SUA și-a exercitat controlul asupra Europei de Vest postbelice.
După cum susțin cercetătorii Rajan Menon și William Ruger într-o lucrare recentă: „Existența continuă a NATO asigură faptul că Europa rămâne un subordonat strategic al SUA, ceea ce explică de ce americanii, deși s-au plâns adesea de împărțirea inechitabilă a sarcinilor, nu au cerut niciodată o creștere dramatică a puterii militare europene, cu atât mai puțin o Europă cu o politică de apărare autonomă.”
În mod destul de potrivit, nimeni altul decât Lord Ismay, primul secretar general al NATO, a fost cel care a observat că scopul alianței era „să-i țină pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani jos”.
Poate că nu ar trebui să fim surprinși de faptul că exact acest lucru a fost realizat de SUA prin antrenarea întregii Europe, prin intermediul NATO, într-un război prin procură cu Rusia în Ucraina. A permis Americii să își reafirme hegemonia în declin asupra Europei; a creat o prăpastie adâncă între Europa și Rusia; și a condamnat Germania la dezindustrializare.
Rezultatul natural al unei „alianțe” care a tratat întotdeauna națiunile europene ca fiind subordonate fost o clasă politică îngrozită de perspectiva pierderii stăpânului său transatlantic. Ceea ce ne aduce la punctul de vedere alternativ: că o Americă mai izolaționistă sub Trump ar fi o oportunitate pentru Europa de a-și dezvolta în sfârșit propria autonomie strategică.
Europa trebuie să aibă o viziune cu adevărat autonomă asupra modului în care își poate asigura securitatea și prosperitatea într-o lume multipolară – ceea ce ar însemna respingerea abordării americane a Noului Război Rece față de puterile non-occidentale.
Departe de isteria legată de o nouă președinție Trump, soarta Europei va depinde mai mult de alegerile propriilor lideri decât de cele ale oricărui candidat pentru Casa Albă.