UE, cu reputația zdrențe. Ce trebuie să invețe de la Watergate

În 2021, Parlamentul European a adoptat o rezoluție:  înființarea unui nou organism de supraveghere a eticii, cu măsuri anticorupție. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, s-a angajat să pună în aplicare rapid rezoluția. Apoi, nu s-a întâmplat nimic timp de peste un an.

Autoritățile belgiene au efectuat peste 20 de raiduri în Bruxelles pentru a aduna dovezi că deputații europeni au luat mită și s-au implicat în spălarea de bani în numele Qatarului. Au confiscat peste un milion de euro în numerar și susțin că rețeaua infracțională se întinde până la vicepreședintele Parlamentului European, Eva Kaili. Până în prezent, patru persoane au fost acuzate de spălare de bani și corupție.

„Nu ar mai trebui să existe nicio îndoială că Parlamentul trebuie să își reformeze practicile etice dacă dorește să își păstreze legitimitatea populară în ochii cetățenilor europeni”, comentează Politico.Scandalul Qatargate „a dezvăluit un adevăr incomod și, pentru majoritatea europenilor, deja evident”.

În Statele Unite, cele mai importante legi de etică au apărut în anii 1970, după ce publicul a aflat despre amploarea numeroaselor scandaluri ale administrației Nixon, cunoscute sub numele de Watergate.

Reformele post- Watergate au inclus legi care impun divulgarea contribuțiilor pentru campanii electorale, stabilirea unor limite pentru activitatea de lobby și solicitarea de dezinvestiții financiare pentru persoanele numite în cadrul executivului.

Aceste legi erau serioase și abordau multe dintre vulnerabilitățile pe care lăcomia rapace și paranoia politică copleșitoare a lui Nixon le făcuseră evidente.

De asemenea, Watergate a generat un nou interes pentru etica guvernamentală în cadrul societății civile și al mass-media.Grupurile de supraveghere și jurnaliștii politici au început să cerceteze cu regularitate noi documente de dezvăluire, iar politicienii și-au dat seama că orice lucru evident suspect va fi scos la iveală. Mai mult, ei au văzut că  rețeaua corupției ar avea consecințe juridice sau cel puțin electorale.

Dacă funcționarii publici  – cum sunt destui la Bruxelles – ajung să vadă posturile aparent „de carieră” în guvern ca pe niște exerciții de construire a unui CV, atunci tratarea serviciului public ca pe un angajament pe viață pentru binele societății începe să pară o prostie.

Valabil și pentru infracționalitatea evidentă: dacă aceasta este omniprezentă în cultura guvernamentală, face ca respectarea strictă a legii să pară inutilă.

Cu toate acestea, dacă un guvern poate crea o cultură a conformității cu norme etice puternice, poate fi un instrument de prevenire mult mai bun decât toți investigatorii din lume. Oamenii vor ca liderii lor aleși să acționeze în primul rând în mod etic și responsabil, nu pentru că se tem să nu fie prinși, ci pentru că așa este corect.

Dar oficialii UE pot încerca să încurajeze această cultură crucială a responsabilității. Iar în timp, asta îi poate ajuta și pe cetățenii europeni să aibă mai multe așteptări de la deputații lor, să aibă mai multă încredere în UE, în loc să se aștepte doar ca cei bogați să profite, iar cei săraci să devină mai săraci.

Când vine vorba de redactarea efectivă a legilor anticorupție, cea mai importantă lecție învățată din SUA este aceea de a le face simple și cuprinzătoare. Cu cât mai multe condiții, excepții și altele asemenea sunt incluse în lege, cu atât mai multe oportunități vor exista pentru avocații corporațiilor și pentru lobbyiști de a exploata lacunele.

În plus, numai faptul de a scrie reguli nu le face credibile. Pedeapsa pe care o vor primi în cele din urmă cei vinovați în scandalul Qatargate va avea un impact enorm asupra încrederii cetățenilor europeni în Parlament.

Interzicerea funcționarilor corupți de a participa la politica UE, amenzi masive, restructurarea sau închiderea afacerilor corupte, atunci când este cazul, și așa mai departe, ar trebui să fie caracteristici obișnuite ale aplicării eticii în Uniunea Europeană.