Când liderii celor mai puternice țări din lume se vor întâlni la summitul G20 de la Bali săptămâna viitoare, nu vă așteptați ca Uniunea Europeană să prezinte un front unit. Pentru că relațiile dintre președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și președintele Consiliului European, Charles Michel, nu au fost niciodată atât de proaste.
În cei aproape trei ani care au trecut de la începutul mandatului lor, relațiile dintre Michel și von der Leyen au suferit o ruptură extraordinară, personalul celor două instituții fiind descurajat să comunice, iar cei doi lideri se exclud reciproc de la întâlnirile cu demnitarii străini.
Parteneriatul disfuncțional, comentează Politico, nu afectează doar agenda legislativă și politică a UE, care depinde de un delicat act de echilibru interinstituțional. De asemenea, amenință să submineze poziția UE în lume.
Una dintre piesele centrale ale G20 va fi întâlnirea dintre Michel și liderul chinez Xi Jinping, programată să aibă loc în marja summitului. Având în vedere diviziunile din cadrul UE cu privire la modul în care trebuie abordat Beijingul, această întâlnire se anunță a fi una crucială. Însă von der Leyen nu a fost invitată. Motivul? Refuzul ei de a-i permite lui Michel să participe la o întâlnire cu prim-ministrul indian Narendra Modi la G7 din Germania, în iunie.
Rivalitatea dintre Comisie și Consiliu reprezintă de mult timp o provocare din cauza unei tensiuni structurale inerente în cadrul sistemului “bizantin” al UE.
Comisia este organul executiv al blocului comunitar și are capacitatea de a propune acte legislative, ceea ce face ca von der Leyen să se afle în centrul aproape tuturor inițiativelor UE.
Consiliul este însă locul în care șefii de stat sau de guvern se reunesc pentru a transforma propunerile în legi. Deși președintele său joacă un rol de coordonare, moderând dezbaterea dintre adevărații factori de decizie, poziția este, fără îndoială, mai aproape de locul unde se află adevărata putere a blocului.
Având în vedere că cele două roluri au domenii de responsabilitate care se suprapun, rezultatul este o confuzie suplimentară la vechea întrebare atribuită adesea lui Henry Kissinger – pe cine suni când vrei să suni în Europa? (Parlamentul European, cu propriul său președinte, oferă un al treilea centru de putere, dar puțini ar putea susține că este altceva decât un frate mai mic decât celelalte două).
Întâlnirile dintre von der Leyen și Michel sunt practic inexistente, chiar și în perioada premergătoare summiturilor Consiliului European, de obicei forumul în care UE face progrese în privința marilor provocări strategice și imediate cu care se confruntă blocul.
Oficialii din alte țări și organisme internaționale sunt adesea confuzi cu privire la cine ar trebui să fie interlocutorul lor.Ruperea relațiilor a început să afecteze funcționarea UE, potrivit oficialilor ambelor instituții.
În condițiile în care canalele private nu au fost folosite, tensiunile s-au revărsat în cele publice, în special în ceea ce privește gestionarea crizei energetice. Săptămâna aceasta, Michel a criticat-o pe von der Leyen pentru că nu a prezentat o propunere de plafonare a prețului la gazele naturale, după ce liderii naționali au cerut acest lucru în timpul summitului din octombrie.
„Sincer, amândoi sunt responsabili”, a spus un oficial al UE. „Nu are sens ca șeful Comisiei Europene și președintele Consiliului European să se lupte, dar cele două instituții sunt în conflict”.