S-a întâmplat inevitabilul: Volodimir Zelenski le-a bătut obrazul aliaților occidentali pe motiv că Ucraina nu a primit o invitație oficială de a se alătura NATO. O formă de reproș vădit, dar se joacă cu focul.
Vizibil deranjat, Jake Sullivan, consilierul pentru securiate națională al SUA, a reacționat imediat: „Statele Unite ale Americii au făcut un pas înainte pentru a se asigura că bravii soldați ucraineni au muniție, apărare aeriană, infanterie, vehicule de luptă, echipament de deminare.(…) Poporul american merită un anumit grad de recunoștință”. Când colo, ingratitudinea Ucrainei a umbrit summitul NATO de săptămâna trecută de la Vilnius, Lituania.
Într-un fel, este surprinzător că exasperarea occidentală față de Kiev nu a ieșit mult mai mult la suprafață, notează Politico. În urmă cu un an, diplomații occidentali erau iritați și spuneau că președintele ucrainean ar trebui să își diminueze cererile, altfel riscă să declanșeze o reacție publică și politică negativă. L-au acuzat că își hărțuiește aliații prin pledoaria sa stridentă pentru un război economic tot mai mare împotriva Rusiei.
A merge încet a fost un imperativ pentru multe guverne europene aflate în dificultate economică. Iar acestea au primit puțină înțelegere din partea unui Kiev nerăbdător – doar mai multe solicitări de armament și bani – și acuzații de slăbiciune.
Însuși Joe Biden a ajuns să-și piardă cumpătul cu Zelenski care acum vrea și călare, și pe jos: o Ucraină musai intrată în NATO – și, de ce nu, în Uniunea Europeană. Aderarea Ucrainei la alianță în acest moment ar arunca toate țările NATO direct în conflict cu Rusia lui Putin.Frustrarea occidentală nu poate decât să crească.
Aliații deja trimit semnale de respingere pentru Kiev. Ideea este că vremea în care executau toate poruncile lui Zelenski – meșter în lobby – se apropie de sfârșit. Nici SUA, nici UE nu sunt cămară, visterie și depozit de arme pentru Ucraina.
Din perspectiva ucrainenilor, criticile occidentale sunt nejustificate – la urma urmei, nu luptă ei nu doar pentru independență și suveranitate, ci drept campioni ai libertății într-o competiție globală maniheistă între autocrație și democrație? În plus, guvernele occidentale sunt prea fixate pe interesele lor naționale înguste. Dar tocmai aceste guverne fac eforturi pentru ca Ucraina să nu devină o anexă rusească, cum a fost în trecut.
Pentru Zelenski, scopul războiului este clar – victoria totală, refacerea tuturor teritoriilor ocupate de Rusia, inclusiv Crimeea. Negocierile ar putea pune capăt luptelor, dar nu pot exista condiții rusești, iar termenii păcii vor fi dictați de un Kiev triumfător. Fantezii.
Dar Occidentul s-ar mulțumi cu o victorie parțială – poate că Rusia va păstra Crimeea și părți din Donbas. Victoria totală poate veni cu adevărat doar dacă armata ucraineană îi scoate afară pe ruși – iar acest lucru pur și simplu nu se întâmplă.
Nepotrivirea dintre retorică și acțiune îi macină pe oficialii ucraineni și le sporește teama că Occidentul va încerca, în cele din urmă, să le impună un acord. Numai că acest Occident își va pierde răbdarea și va decide în cele din urmă că războiul nu poate fi câștigat în toate condițiile Kievului.