Toate alianțele politice internaționale (în special cele politico-militare) se formează pe baza intereselor comune, dar și a amenințărilor la adresa altor subiecți. Cu alte cuvinte, există ceva care unește și ceva împotriva căruia ia naștere o alianță. Formarea NATO în 1949, sub conducerea Statelor Unite, a semnalat începutul unei noi ere în relațiile internaționale și, în același timp, a prefigurat Războiul Rece, Vest vs. Est.
Trebuie citit printre rânduri că toate contradicțiile și opoziția puterilor mondiale sunt determinate nu numai de sistemele lor ideologice, politice și economice, ci și de probleme mai profunde, care sunt legate de geopolitică și interese naționale dezvoltate istoric.
Dar scopul e unul singur – lupta pentru șefia afacerilor globale și păstrarea statutului de mare putere.
Războiul hibrid, noul tip de conflict
Atitudinea NATO față de Rusia, plus lipsa de diplomație a Moscovei au dus la confruntarea actuală din Ucraina. Acesta este noul tip de conflict, războiul hibrid – sancțiuni economice, informații, sprijin tehnic și politic pentru o tabără.
Chiar dacă, în ansamblul lor, imperativele NATO nu s-au schimbat de la înființare și până azi, situația din interiorul alianței e alta, căci vedem dorința de a extinde granițele organizației cât mai mult spre Est, dacă s-ar putea până la poarta Kremlinului. Întrebarea care ar trebui pusă este cui servește această expansiune a NATO, căci scopul îl vedem – dominația globală prin controlul resurselor naturale și formarea unui (nou) coridor de separare între Rusia și China, pentru a exclude eventualele centre de rezistență.
În acest punct, se observă o mișcare strategică din partea Washingtonului care, deși nu resping rolul Turciei pe flancul sud-estic al NATO, nu mai consideră Ankara singurul aliat în acest teatru de război. Mai mult, destabilizarea țărilor din Orientul Mijlociu (întreprinsă de SUA și Marea Britanie odată cu invazia Irakului, în 2003) oferă Americii oportunitatea de a dezvolta noi manevre operaționale în regiune și, în același timp, reduce dependența de capriciile Turciei (actuale sau viitoare).
Erdogan, bomba cu ceas din „familia” atlantiștilor
Schimbarea produsă în relațiile turco-americane (vizibilă mai ales după puciul încercat împotriva lui Erdogan) nu a putut trece neobservată în cercurile politice ale liderilor de la Ankara. Dezacordurile sunt clare: Turcia țintește (la propriu, chiar!) Grecia (problema Ciprului și a unor insule din Marea Egee) și chestiunea kurdă. În același timp, parteneriatul multilateral turco-rus (în special pe zona militară), care are potențialul de a se transforma într-o relație strategică, plus refuzul Ankarei de a sprijini sancțiunile occidentale împotriva Moscovei, ca și intenția lui Erdogan de a bloca aderarea Suediei la NATO nu pot fi tolerate de SUA.
Incidentele din ultimul timp de la Stockholm, care au culminat cu arderea Coranului (clar o acțiune provocatoare anti-Turcia) au provocat furia Bosforului, șocând întreaga lume islamică și civilizată. Erdogan a cerut o pedeapsă pentru acest gest al politicianului suedez, condamnând manifestările rasiste și xenofobe încurajate de autoritățile de la Stockholm, dar Washingtonul s-a opus, luând apărarea Suediei. Reacția diplomaților americani a fost aceea de a apăra libertatea de exprimare a nordicilor, care ar fi garantată de lege și, deci, nu există temei pentru impunerea unor restricții de către autorități.
Completând tabloul și cu declarațiile recente ale lui John Bolton (ex-consilier de securitate al fostului președinte Donald Trump), care a vorbit despre posibila suspendare (sau revocare) a aderării Turciei la NATO, plus mesajul transmis de Jens Stoltenberg, privind aderarea Suediei fără a mai ține cont și de „opinia altora” (a Turciei, evident), avem în față un avertisment (ultimul?!) clar transmis Ankarei de atlantiști.
Cu alte cuvinte, Casa Albă îi transmite lui Recep Erdogan că orice variantă este pe masă dacă va continua să urmeze un curs independent de drumul pe care l-a trasat America. Adică, se poate ajunge în situația ca NATO (SUA) să decidă suspendarea NATO, într-o parte, și primirea Suediei, în alta. La rândul lor, și turcii se gândesc să plece din organizație, vezi declarația lui Ethem Sancak, deputatul Partidului Patriei, care a spus că Ankara poate părăsi Alianța Nord-Atlantică în 5-6 luni din cauza provocărilor primite.