Harta puterii globale se rescrie sub ochii noștri. Nu mai avem două blocuri antagonice, ci o rețea complexă de centre de influență care se intersectează, se suprapun și se sabotează reciproc. Într-o parte, SUA și aliații lor tradiționali. În alta, China și Rusia, dar cu interese divergente și parteneriate de circumstanță. Între ele, un grup fluid de țări care își negociază loialitățile de la un an la altul – India, Brazilia, Turcia, state africane bogate în resurse.
Pentru România, această reașezare nu este un spectacol îndepărtat. Suntem aproape de Federația Rusă și parte a flancului estic al NATO, iar orice schimbare de echilibru ne lovește direct.
Dacă, undeva în Alaska, la o masă discretă, Donald Trump și Vladimir Putin vor încheia o înțelegere de culise privind „înghețarea” frontului ucrainean și reconfigurarea zonelor de influență în Europa, efectele vor ajunge la granița noastră în câteva zile. Nu vor fi doar consecințe diplomatice, ci modificări reale ale arhitecturii de securitate din regiune.
Noul Război Rece – fără ziduri, dar cu linii roșii invizibile
De la Pacific la Marea Neagră, rivalitățile se poartă cu spioni, sancțiuni economice, propagandă, competiție tehnologică și misiuni spațiale. Se construiesc alianțe paralele – NATO și BRICS -, iar resursele strategice precum litiul sau cobaltul devin muniție economică.
Dar, spre deosebire de primul Război Rece, ideologia nu mai e o linie clară de demarcație. Azi, China are miliardari mai mulți decât America și o economie profund integrată cu cea occidentală, în timp ce Rusia caută un rol ideologic prin conservatorism cultural, însă fără un ecou real dincolo de propriile granițe.
Poate cea mai puțin discutată – dar și cea mai periculoasă – evoluție este tensiunea dintre SUA și Europa. Administrația Trump, prin vocea vicepreședintelui JD Vance, acuză Bruxellesul de trădare a propriilor valori și de suicid civilizațional prin imigrația masivă. Răspunsul european a fost defensiv și iritat, falia între SUA și UE fiind cât se poate de reală.
România, prinsă între frică și obediență
Iar pentru țări ca România, această fisură transatlantică e un semnal de alarmă. Dacă Washingtonul și capitalele europene nu mai gândesc la unison, garanțiile de securitate și sprijinul politic în fața amenințărilor devin incerte.
În fața acestor transformări globale, România nu are voie să rămână blocată într-o atitudine de spectator timid. Și, totuși, exact asta fac liderii de la București. Premierul Ilie Bolojan și președintele Nicușor Dan evită să formuleze o strategie externă coerentă, mulțumindu-se cu lozinci de protocol și declarații sterile.
Când vine vorba de securitate și politică externă, România se comportă ca un stat care a delegat gândirea strategică altora. Ne alinăm automat pozițiilor Parisului și Bruxellesului, chiar și atunci când acestea intră în contradicție cu interesele noastre fundamentale sau cu relația privilegiată pe care am putea – și ar trebui – să o avem cu Statele Unite. Deși Washingtonul rămâne principalul garant al securității flancului estic, Bucureștiul dă semnale de slăbiciune prin absența unei voci ferme.
În loc să fie un actor activ, capabil să influențeze discuțiile de la masa marilor puteri, România pare blocată în rolul de elev ascultător care așteaptă instrucțiuni.
Această aliniere automată la directivele franco-germane nu este lipsită de consecințe. Franța urmărește o agendă proprie în raport cu Rusia și China, una care nu ține cont întotdeauna de vulnerabilitățile noastre de frontieră. Bruxellesul, la rândul său, operează cu o logică birocratică, lentă și adesea deconectată de realitatea de la marginea estică a Uniunii Europene.
În timp ce Polonia își apără agresiv interesele, chiar cu riscul unor conflicte politice cu Ursula von der Leyen și șleahta de la vârful Comisiei Europene, România tace. În loc să folosim momentul pentru a întări parteneriatul strategic cu SUA, ne mulțumim să bifăm prezențe protocolare la reuniuni și să repetăm poziții „aliniate” cu Franța și Germania – o politețe diplomatică al cărei preț înseamnă influență pierdută.
Războiul fără gloanțe
În paralel, lumea asistă la ceea ce unii analiști numesc „Al Treilea Război Mondial fără gloanțe”: un conflict comercial global, alimentat de tarifele unilaterale impuse de SUA. Impactul este devastator – de la fabricile din Asia la fermele din America de Nord, de la porturile africane la IMM-urile europene. Țările emergente, dependente de exporturi, se prăbușesc economic sub presiunea acestui șoc. Monedele se destabilizează, locurile de muncă dispar, iar speranța de a ieși din sărăcie se evaporă.
În acest război, nu există „câștigători naționali” – pierd toți, doar că în proporții diferite.
România, cu o economie dependentă de importuri (suntem consumatori, nu producători!) și cu investiții americane strategice în domenii precum energia, riscă să fie prinsă între două centre de gravitație care trag în direcții opuse.
Poziționată la intersecția dintre linia de contact militar și valul de șoc economic, țara noastră a pierdut luxul de a fi pasivă. Avem nevoie de o strategie clară pentru a naviga simultan un mediu de securitate imprevizibil și o piață globală în criză. Orice pas greșit poate însemna pierderi de securitate sau izolare economică.
Premierul Ilie Bolojan și președintele Nicușor Dan trebuie să decidă dacă România rămâne un simplu executant al agendei europene sau devine un actor respectat, capabil să-și impună interesele și să-și apere viitorul.
Modelul „Cisiordania” pentru Ucraina?
O întrebare planează, neliniștitoare: ce urmează după ce armele tac în Ucraina? Răspunsul nu ține doar de Kiev, ci de negocieri purtate la mii de kilometri distanță, între lideri care nu trăiesc cu teama unui vecin agresor.
În context, se discută posibilitatea unui model de încetare a conflictului inspirat de situația Cisiordaniei, în care teritoriile ocupate rămân oficial parte a statului Ucraina, dar sub control militar și economic rusesc. De jure, Kievul va fi trecut în acte, de facto, Moscova va stăpâni acolo.
Această abordare ar oferi un cadru de compromis care nu implică modificări de granițe sau cedarea formală a suveranității, dar ar recunoaște supremația Rusiei asupra acestor zone.
Din perspectiva americană, un astfel de model ar putea fi privit ca o soluție pragmatică pentru oprirea vărsării de sânge fără a se angaja direct în lupte împotriva Rusiei. Pentru Moscova, este o oportunitate de a-și consolida controlul asupra regiunilor deja cucerite și de a extinde influența economică și politică fără a fi nevoie de o anexare formală. Contextul demografic este relevant, când analizăm situația – aproape 18 milioane de etnici ruși trăiau în Ucraina înainte de război, dintre care 12 milioane doar în regiunea Donbas, ceea ce cântărește greu în orice negociere.
Modelul ocupării fără anexare oficială ar reproduce realitatea de pe teren, unde granițele oficiale rămân neschimbate, dar autoritatea efectivă este exercitată de o altă putere. Ca în Cisiordania, va exista un guvern local impus de Kremlin, permițând o separare aparentă între guvernarea formală și controlul efectiv al ocupantului. În plus, restricțiile economice și militare ar putea menține stabilitatea în regiuni considerate sensibile strategic.
Riscurile sunt, însă, evidente. Ocupația prelungită fără anexare ridică întrebări legale și precedentul creat pentru alte conflicte teritoriale. Modelul presupune acceptarea de facto a realității pe teren de către Kiev și comunitatea internațională, ceea ce ar putea genera tensiuni politice ridicate. În plus, populația din regiunile predominant ruse va fi izolată de restul Ucrainei.
Summitul din Alaska este un moment decisiv pentru discutarea acestor opțiuni. Liderii americani și ruși vor analiza delimitarea exactă a zonelor controlate, mecanismele economice și administrative și garanțiile reciproce pentru menținerea unui armistițiu. Este, în esență, o încercare de a recunoaște realitatea de pe teren și de a găsi un cadru de stabilitate temporară în acest conflict.
În ceea ce privește România, ea nu mai poate fi un actor pasiv, nu atâta vreme cât lumea dn jur își scrie propriile reguli. În fața negocierilor secrete de la mii de kilometri distanță, care decid nu doar soarta Ucrainei, ci a întregii Europe, Bucureștiul trebuie să iasă din umbră. Este momentul să formuleze o strategie clară de securitate și politică externă, să își apere interesele, să negocieze direct și să fie un partener respectat, nu un spectator obedient.
Cine tace acum, riscă să plătească prețul când consecințele vor ajunge la granițe.
